De mult timp vreau să adaug unele predici mai vechi pe blog. Poate vor folosi cuiva. În această seară am recitit predica din Joia Mare – Cina Domnului si o găsesc potrivită pentru publicare în aceste zile. Avem nevoie să înţelegem ce a făcut Cristos pentru noi ca să putem duce la bun sfârşit misiunile încredinţate!

Iată textul predicii rostite în catedrala „Sfânta fecioară Maria, Regină”, din Iaşi, 21 aprilie 2011. 

 

„Înţelegeţi ce am făcut eu?…
V-am dat un exemplu ca şi voi să faceţi ceea ce v-am făcut eu vouă” (In 13,12.15).

Iubiţi credincioşi, când vremea este prielnică, mulţi oameni obişnuiesc să iasă la plimbare. Deseori, în drumul nostru, întâlnim oameni care stau şi aşteaptă ajutorul pe care li-l putem oferi, oameni care stau şi cerşesc dintr-un motiv sau altul. Pe o alee stătea un cerşetor orb, având lângă el o bucată de carton pe care scria: „Sunt orb! Vă rog să mă ajutaţi!”. Ore întregi a stat cu mâna întinsă şi abia dacă a reuşit să strângă bani pentru o pâine. La un moment dat, în faţa lui s-a oprit o doamnă care era director de promovare şi publicitate în cadrul unei firme de prestigiu. A luat bucata de carton a orbului, a întors-o şi a scris alte cuvinte. Apoi a pus cartonul la loc, lăsând să se vadă noul mesaj. Şi a plecat. Bietul orb nu mai putea de uimire: deodată toţi trecătorii îi ofereau ceva. Toţi erau impresionaţi de noul mesaj. După câteva ore, a trecut din nou doamna director prin faţa acelui cerşetor. S-a oprit şi i-a spus: „Văd că acum îţi merge mai bine”. „Da”, a răspuns orbul, „mult mai bine. Dar ce aţi făcut? Ce aţi scris?”. „Am scris acelaşi lucru, dar prin cuvinte diferite”. Acum pe carton scria: „Este o zi minunată, dar eu nu o pot vedea”.

Iubiţi credincioşi, puterea cuvântului este esenţială. În toate timpurile cuvântul a fost puternic. Forţa cuvântului este râvnită de toată lumea. În viaţa lui Isus Cristos cuvântul a fascinat şi a fost atât de puternic încât până şi adversarii săi au recunoscut şi au spus: „nimeni nu a vorbit vreodată ca omul acesta!” (In 7,46). De câte ori şi noi, atunci când ascultăm sfânta evanghelie nu spunem aceleaşi cuvinte: nimeni nu a vorbit vreodată ca omul acesta. Cu toate acestea, dacă ne oprim doar la cuvintele lui Cristos riscăm să pierdem esenţialul. De la cuvintele sale, trebuie să trecem la faptele sale. Mai ales în aceste zile ale pătimirii, morţii şi învierii sale suntem chemaţi să observăm faptele pe care Isus le-a făcut pentru noi, fapte la sfârşitul cărora centurionul a spus, aşa cum citim în evanghelie, „Cu adevărat, acesta era Fiul lui Dumnezeu” (Mt 27,54). Aici trebuie să ajungem şi noi: văzând faptele sale să recunoaştem că el este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu.

În aceste zile, când în faţa noastră stau nu atât cuvintele sale, cât mai ales faptele pe care le-a săvârşit pentru noi, Cristos ne adresează această întrebare pe care a dresat-o mai întâi ucenicilor: Înţelegeţi ce am făcut pentru voi? Priveşte spre fiecare şi ne întreabă: înţelegeţi voi ceea ce eu am trăit în aceste zile ale pătimirii mele?

Iubiţi credincioşi, înţelegem ce face Cristos pentru fiecare dintre noi, pentru mântuirea noastră? Pătrundem noi misterele sale? În această zi, Joia Mare sau Joia Sfântă – aşa cum este cunoscută, avem în faţa noastră, în principal, trei evenimente, trei mistere pline de iubire şi slujire: avem instituirea sfintei Euharistiei, avem instituirea Sfintei preoţii şi totodată este ziua în care primim porunca cea nouă a iubirii: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţii unii pe alţii. Ala cum eu v-am iubit, ala să vă iubiţi unul pe altul” (In 13, 34).

Oare chiar înţelegem noi euharistia? Oare chiar înţelegem noi că în Sfânta Taină Isus Cristos este prezent şi este prezent pentru noi? Oare chiar înţelegem noi că sfânta Liturghie, ori de câte ori se celebrează, celebrează acest mister al pătimirii Domnului şi se celebrează pentru noi şi pentru mântuirea noastră? Oare chiar înţelegem? Dacă am înţelege, iubiţi credincioşi, oare am mai reuşi să stăm atât de des departe de euharistie?! Am îndrăzni să lăsăm să treacă zile întregi, luni, poate chiar ani fără să ne împărtăşim?! Sau am mai lăsa să treacă duminici şi sărbători fără să ascultăm sfânta Liturghie?! Cum ne permitem să trecem pe lângă o biserică fără nici măcar un gest de afecţiune, de pietate?! Cum îndrăznim, dacă înţelegem ce este Euharistia, să stăm înaintea Domnului în Biserică şi să ne gândim la cu totul altceva: el e aici şi mă priveşte şi se gândeşte la mine şi se jertfeşte pentru mine şi eu ce fac?! Unde sunt cu gândul? Cu mintea? Cu planurile mele? Unde?…

Răsună strigătul apostolului Paul către corinteni şi către noi prin lectura a II-a de la această sfântă Liturghie: „Ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta, moartea Domnului o proclamaţi” (1Cor 11,26). Această proclamare are loc acum, aici la sfânta jertfă, dar are ea loc şi în viaţa noastră? De câte ori proclamăm moartea Domnului în viaţa noastră prin gândurile, cuvintele, gesturile, atitudinea, sentimentele noastre?! Aceste lipsuri nu ne vorbesc oare despre faptul că nu înţelegem ce a făcut Domnul pentru noi?!

Înţelegeţi ce am făcut pentru voi?

Oare înţelegem noi, iubiţi credincioşi, misterul sfintei preoţii? Înţelegem noi că preoţia este instituită şi dorită de Cristos pentru ceilalţi, pentru mântuirea omului?! Preoţia este orânduită pentru ca omul să dobândească toate harurile pe care Dumnezeu le revarsă cu îmbelşugare asupra omenirii. Ce facem pentru preoţi? Ce facem noi pentru a încuraja vocaţiile la sfânta preoţie? De câte ori am încurajat un tânăr să aleagă această cale? Câţi dintre noi au îndrăznit să provoace un tânăr întrebându-l: nu te-ai gândit să te faci preot? De câte ori ne rugăm pentru cei care aleg să străbată acest drum al seminarului şi apoi să-şi dedice viaţa slujirii lui Dumnezeu, Bisericii şi aproapelui? Oare nu prea uşor şi prea des ne spălăm pe mâini şi ne mulţumim conştiinţa cu acea zi mondială de rugăciune pentru vocaţii la sfânta preoţie?! Doar o zi pe an ne rugăm pentru preoţi şi avem pretenţia să înţelegem, să avem preoţi buni şi sfinţi?! Doar atunci?! În rest?

Înţelegem noi ce a făcut Isus Cristos pentru noi prin acest sacrament al preoţiei?

Şi nu în ultimul rând, iubiţi credincioşi, înţelegem şi mai ales trăim noi porunca cea nouă a iubirii: să vă iubiţii unii pe alţii aşa cum eu v-am iubit pe voi (cf. In 13, 34). Măsura iubirii nu este iubirea pe care ne-o poartă celălalt sau iubirea pe care o putem purta noi celuilalt. Măsura iubirii este iubirea pe care Dumnezeu ne-o poartă. Aceea iubire care l-a dus până la moarte şi încă moartea pe cruce! Înţelegem noi aceasta? Oare dacă am înţelege nu am fi mai dispuşi să-i iertăm pe ceilalţi, nu am fi mai dispuşi să slujim celorlalţi? Oare nu ar fi totul mai simplu, mai uşor în relaţiile noastre cu aproapele?

Răsună, iubiţi credincioşi, această întrebare în inima noastră: înţelegeţi ce am făcut pentru voi? Pe fiecare Cristos îl interpelează în această zi şi aşteaptă un răspuns. Înţelegem noi Euharistia, Preoţia, Porunca nouă a iubirii? Înţelegem noi celelalte momente pe care Cristos le-a trăit în această zi: îmi înţelegeţi agonia, pătimirile, cuvintele de pe cruce, moartea, tăcerea din mormânt? Înţelegem noi că toate acestea s-au celebrat şi săvârşit pentru noi?

Sunt într-adevăr mistere complexe, dificile, şi nu le putem întotdeauna pătrunde cu mintea noastră. Însă dacă nu le înţelegem, măcar le credem? Măcar credem că toate acestea s-au săvârşit pentru noi, pentru binele şi mântuirea noastră? Cred eu că Domnul a murit pentru mine, pentru salvarea mea?

Blaise Pascal relatează în cartea sa Cugetări că într-o noapte a avut un extaz. Era noaptea marelui său extaz mistic, 23 noiembrie 1654. În acea noapte, povesteşte el, i-a apărut Isus şi i-a spus: „Din sângele meu vărsat pe cruce o picătură a fost pentru tine. Mă gândeam la tine în agonia mea şi am vărsat cutare picătură de sânge pentru tine”.

Trei sute de ani mai târziu, în 1987, cardinalul de Paris, Jean-Marie Lustiger îl corectează pe Blaise Pascal şi comentează mărturia lui din noaptea marelui extaz: „E imposibil! Pascal cu siguranţă nu l-a auzit bine pe Cristos. Cristos nu i-a putut spune am vărsat o picătură ori câteva anume picături pentru tine. Cristos nu i-a putut spune altceva decât: tot sângele meu l-am dat pentru tine, tot trupul meu omenesc, toată sudoarea mea, toată pătimirea şi agonia mea, toată moartea mea a fost pentru tine. Totul, absolut totul a fost pentru tine”.

Totul, iubiţi credincioşi, a fost pentru noi: a fost pentru mine, a fost pentru tine, a fost pentru dumneavoastră. Creştinule, ne spune astăzi Cristos, totul a fost pentru tine. Înţelegi tu ce am făcut eu pentru tine?! Am făcut tot, am dat tot numai şi numai pentru tine!

Cum răspundem noi la această iubire pe care Dumnezeu ne-o arată? Cum ne străduim noi să înţelegem şi să trăim ceea ce Dumnezeu a trăit şi a suferit prin Isus Cristos pentru noi? Spuneam că nu este la îndemâna oricui să înţeleagă aceste mistere, însă trebuie să îndrăznim să privim mai mult la cei care au reuşit: la sfânta Fecioară Maria, la mulţi sfinţi care au reuşit să trăiască aceste mistere, să trăiască porunca iubirii. Să ne ridicăm ochii spre atâţia şi atâtea din jurul nostru, care în pofida timpurilor dificile, au reuşit să trăiască şi să înţeleagă ce a făcut Cristos pentru ei.

Am ascultat în sfânta Evanghelie cum nici apostolul Petru nu a înţeles din Prima şi i-a spus lui Isus: „Nu-mi vei spăla picioarele în veci!” (In 13,8). Apoi Isus i-a explicat, a înţeles şi i-a spus: „Doamne, în cazul acesta, spală-mi nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul” (In 13,9). Voia mai mult pentru că i-a plăcut oferta pe care Dumnezeu i-a făcut-o. Şi noi dacă ne-am strădui să înţelegem aceste mistere, le-am dori mai mult. Am vrea şi am căuta mai mult prezenţa lui Isus Cristos.

Ce ne lipseşte? Cine ne împiedică? Nu suntem suficient de motivaţi.

Ne lipseşte motivaţia pentru că uităm iubirea lui Dumnezeu. Uităm cuvintele din sfânta Evanghelie din această zi: „iubindu-i pe ai săi care erau în lume, până la sfârşit i-a iubit” (In 13,1). Uităm iubirea pe care Dumnezeu ne-o poartă şi greşim, iubiţi credincioşi, când în viaţa noastră spirituală ne concentrăm pe iubirea pe care i-o purtăm noi lui Dumnezeu. E greşit. Accentul trebuie să fie pus pe iubirea pe care el ne-o poartă nouă şi nu pe iubirea pe care o avem noi. Iubirea noastră e firavă, a lui e puternică, veşnică, l-a dus până la moarte, moartea pe cruce. Această iubire a lui Dumnezeu ne motivează dacă o credem, dacă o trăim, dacă încercăm să o înţelegem.

Nu suntem motivaţi şi pentru că uităm că nu trăim pentru totdeauna pe acest pământ şi neglijăm cuvintele sfintei Evanghelii: „a sosit ceasul ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl” (In 13,1). Şi imediat notează evanghelistul despre Isus: „ştiind că Tatăl i-a dat lui toate în mâini şi că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu merge” (In 13,3). De ce uităm atât de des că din această lume vom merge la Tatăl? Pare să nu ne intereseze viitorul îndepărtat şi veşnic şi ne mărginim să trăim doar pentru această lume, iar grija acestei lumi ne sufocă!

Şi mai este ceva, iubiţi credincioşi, care riscă să treacă neobservat. De fapt, nu ceva, ci cineva despre care am auzit în sfânta Evanghelie! Diavolul! Notează evanghelistul: „Diavolul îi pusese deja în gând lui Iuda, fiul lui Simon Iscariot, ca să-l vândă” (In 13,2). Câte gânduri nu ne aduce şi nouă Diavolul în aceste zile, câte piedici nu ne pune: „de ce să te spovedeşti, de ce să te împărtăşeşti?! Cum ai stat o lună, un an, trei, poţi să mai stai şi anul acesta! Şi apoi, de ce să faci cutare bine? De ce să nu profiţi de cutare om sau situaţie?”. Câte şi mai câte nu ne pune şi nouă Diavolul în gând.

Să privim mai des la Isus Cristos. Să ne amintim iubirea pe care ne-o poartă şi tot ceea ce el a făcut pentru noi şi astfel să respingem aceste gânduri pe care Diavolul încearcă să le strecoare în mintea noastră ca să ne împiedice să trăim cu adevărat sărbătorile pascale. Să nu facem pe plac Diavolului şi să stăm în continuare cu sufletul pătat de păcate. Să nu lăsăm ca aceste sărbători să fie lipsite de sfânta euharistie, acest dar şi mister pe care-l celebrăm în mod deosebit în această zi, Joia Sfântă, şi spre care suntem chemaţi să privim.

Să ne motivăm, să îndrăznim privind mereu şi urmând exemplu celor care au reuşit: buna noastră Mamă, sfânta fecioară Maria, care în aceste zile ne invită sub crucea Domnului, unde ea a stat neclintită.

Dacă vom apela la mijlocirea ei puternic vom înţelege iar apoi vom putea şi noi să spunem cu psalmistul: „Ce-i voi da în schimb Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut?!”. Cum putem să-i mulţumim?

Este seara singurătăţii Domnului, sunt zilele singurătăţii şi ale suferinţelor sale: să rămânem cu el, să-l adorăm. Cei care suferă, bolnavii şi bătrânii în mod special, ştiu cât de mult contează un cuvânt în suferinţă. Să-i spunem Domnului cuvinte de mângâiere, de alinare şi ne va răsplăti aşa cum l-a răsplătit pe tâlharul cel bun: cu măreaţă recompensă a paradisului!

Însă dacă vrem să-i aducem Domnului cea mai aleasă mulţumire, să-l primim în euharistie! Să-l frecventăm în Euharistie. Aici îl vom descoperi şi ne va ajuta să pătrundem toate misterele, căci Dumnezeu nu se învaţă, nu se studiază, el se descoperă, se revelează şi celor care-l ţin aproape li se face din ce în ce mai cunoscut!

Să stăm aproape de el în aceste zile ale suferinţelor şi morţii sale, pentru ca prin această apropiere să înţelegem ceea ce el a făcut pentru noi.

Iar dacă ne este greu, dacă simţim că povara este prea mare, să cerem ajutorul Duhului Sfânt. Ştim cu toţii, încă de la mir, că Duhul Sfânt oferă darul înţelegerii. Cristos ne întreabă astăzi: înţelegeţi ce am făcut pentru voi? Duhul Sfânt ne poate ajuta să înţelegem. Avem nevoie de el ca să pătrundem aceste mistere, să le înţelegem, să le îndrăgim şi apoi să le trăim. Avem nevoie de Duhul Sfânt cu darurile sale. În aceste zile să-l invocăm pe Duhul Sfânt, să-i cerem darurile sale cu mai multă insistenţă decât de obicei.

Şi totodată, împreună cu darul înţelegerii, să cerem şi darul tăriei. Pentru că în această lume avem nevoie de tărie, de curaj, dacă într-adevăr vrem să punem în practică porunca cea nouă a iubirii. Nu este uşor. Înţelegerea şi tăria, aceste daruri ale Duhului Sfânt pe care le invocăm să fie într-adevăr pentru noi puterea de a pătrunde misterele acestor zile.

Vino Duhule Preasfânt şi dă-ne darul înţelegerii şi al tăriei, pentru ca pătrunzând aceste mistere să avem curajul de a le împlini în viaţa noastră. Căci Domnul ne-a spus: „Dacă eu Domnul şi învăţătorul v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. V-am dat exemplu pentru ca şi voi să faceţi ceea ce v-am făcut eu vouă (In 13, 14-15).