Astăzi, 30 octombrie 2011, când suntem în duminica a XXXI-a din timpul de peste an, prin Oficiul lecturilor Biserica ne invită să medităm un text al Conciliului al II-lea din Vatican. Este vorba de un fragment din Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, fragment despre promovarea păcii. Iată ce învaţă Biserica:
Promovarea păcii
Pacea nu este numai absența războiului, nici nu se reduce la stabilirea unui echilibru între forțe adverse, nici nu se naște dintr-o dominare despotică, ci este numită, în mod corect și propriu, lucrare a dreptății (Is 32,17). Ea este rodul ordinii înscrise în societatea umană de divinul ei întemeietor și trebuie înfăptuită de oameni care însetează după o dreptate tot mai desăvârșită. Într-adevăr, întrucât binele comun al neamului omenesc, deși este reglementat în realitatea sa fundamentală de legea veșnică, totuși, în privința exigențelor sale concrete, este supus la neîncetate schimbări pe măsura trecerii timpului; pacea nu este niciodată dobândită definitiv, ci trebuie construită continuu. Pe lângă aceasta, deoarece voința omului este labilă și rănită de păcat, dobândirea păcii cere o stăpânire constantă asupra patimilor din partea fiecărui om, precum și vigilența autorității legitime.
Dar toate acestea nu sunt suficiente. O astfel de pace nu poate fi realizată pe pământ fără ocrotirea binelui persoanelor și nici fără comunicarea liberă și plină de încredere a bogățiilor sufletești și a facultăților creatoare, între oameni. Voința fermă de a respecta pe ceilalți oameni, celelalte popoare și demnitatea lor, precum și practicarea asiduă a fraternității umane, sunt absolut necesare pentru a construi pacea. Astfel, pacea este și rodul iubirii care depășește ceea ce poate oferi dreptatea. Pacea de pe pământ, care se naște din iubirea față de aproapele, este imaginea și efectul păcii lui Cristos, ce izvorăște de la Dumnezeu Tatăl. Căci Fiul întrupat, Principele păcii, i-a împăcat pe toți oamenii cu Dumnezeu prin crucea sa și, restabilind unitatea tuturor într-un singur popor și într-un singur trup, a ucis ura în trupul său (cf. Ef 2,16; Col 1,20.22) și, după triumful învierii sale, a revărsat în inimile oamenilor Duhul iubirii.
De aceea, toți creștinii sunt stăruitor chemați ca, făptuind adevărul în iubire (Ef 4,15), să se unească cu oamenii cu adevărat iubitori de pace, pentru a implora și a instaura pacea. Însuflețiți de același spirit, nu putem să nu-i lăudăm pe aceia care, renunțând la acțiunea violentă în revendicarea drepturilor lor, recurg la mijloace de apărare care sunt, de altfel, la îndemâna și a celor mai slabi, cu condiția ca aceasta să se poată îndeplini fără lezarea drepturilor și obligațiilor celorlalți sau ale comunității.
Din constituția pastorală despre Biserică în lumea contemporană
Gaudium et spes a Conciliului al II-lea din Vatican
(Nr. 78)
Prea târziu te-am iubit... 
Lasă un comentariu