Învăţătorule, unde locuieşti? (Cf. In 1,38)
Astăzi m-am strecurat pe străzi printre mulţimea de oameni agitaţi.
Toţi sunt grăbiţi deşi nu ajung nicăieri după ce aleargă o zi întreagă.
Eu te căutam pe tine, dar mă loveam de ei, de căutările lor, de privirile lor.
Tu nu erai acolo. Sunt atâtea de făcut, de vorbit, de plănuit, că nu mai e loc şi de tine.
Sau poate erai şi nu te-am văzut eu. Erau atât de mulţi, încât ai fi trecut neobservat uşor.
Mi-am fixat privirea asupra unuia ce părea la capătul speranţei.
Nu mergea în direcţia potrivită. Era clar că drumul lui nu ducea spre lumină.
Era atât de agitat şi trist că am simţit nevoia să fac ceva.
L-am strigat să-l rog ceva. El s-a speriat. Dar s-a oprit.
În timp ce mă certa cu privirea pentru că l-am întrerupt din goana lui,
l-am întrebat: „Mă scuzaţi. Locuiţi cumva în oraşul acesta?
Ştiţi unde l-aş putea găsi pe Dumnezeu? Ştiţi unde locuieşte?”
Iar el, ca trezit, s-a uitat la mine mirat…Nu a zâmbit,
…doar a plecat. Însă a plecat în direcţia opusă. Întrebarea l-a derutat.
Dar a pornit mai hotărât, dând din cap, încă mirat. Era atins. Provocat. Recuperat.
Dar de ce nu mi-a răspuns?
Oare (nu) ştia?
Şi nu doar că nu mi-a răspuns, ci mi-a adăugat o nouă întrebare: de ce s-a mirat?
Oare a fost surprins că nu ştiu unde locuieşte Dumnezeu?
Ori s-a mirat pentru că încă mai există oameni care întreabă despre Domnul?
…. Mai târziu s-a întors, m-a ajuns din urmă și m-a întrebat: „Dar tu unde l-ai văzut ultima dată?”
Chiar aşa: tu unde l-ai văzut ultima dată?
Prea târziu te-am iubit... 
Lasă un comentariu