Prea târziu te-am iubit…

Lăudat să fie Isus şi bun găsit tuturor ascultătorilor Radio Maria.

Parinte, in mesajul pentru Postul Mare 2012, papa Benedict al XVI-lea propune un exercitiu al caritatii prin atentia fata de celalalt. Ce inseamna sa fii mereu atent la nevoile celuilalt?

Mesajul sfântului părinte începe cu acest îndemn din Scrisoarea către evrei: „Să fim atenţi unii faţă de alţii pentru a da impuls carităţii şi faptelor bune” (Evr 10,24). A fi atent la nevoia celuilalt înseamnă să doreşti pentru el binele sub toate aspectele: fizic, moral şi spiritual. Dar mai mult decât să-l doreşti, este să-l înfăptuieşti: să-i faci binele de care are nevoie, binele pentru care tu ai forţa necesară, chiar dacă aceasta presupune uneori să renunţi la tine, la binele tău, la comoditatea ta. De fapt, acesta este un pericol pentru noi: nu vrem să ne uităm prea mult la ceilalţi de teamă ca nu cumva observându-le lipsurile să fim nevoiţi să ieşim din propria comoditate, să ne deranjăm şi să-i ajutăm. Însă dragostea lui Cristos la asta ne obligă: să ieşim din noi înşine şi părăsindu-ne egoismul şi comoditatea să-i ajutăm pe ceilalţi, fraţii nostri. Asta înseamnă să fii atent la nevoile celuilalt: să fii altruist, să ai curajul de a ieşi din comoditate, să-l vezi mereu în celălalt pe Cristos şi să simţi că-i faci lui Cristos acel bine. Sau, altfel spus, să nu uiţi cuvântul Mântuitorului: „tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40)

Credeti ca ajutorul trebuie cerut sau lipsurile celuilalt sint intuite de comunitate? (De multe ori ne e rusine sa spunem ce ne doare sau ce lipsuri avem si ne asteptam ca cineva sa ne inteleaga nevoia si sa sara in ajutorul nostru.)

Când eram student am primit un cadou pe care erau scrise aceste cuvinte: „E bine să dăruieşti dacă ţi se cere ceva, dar e şi mai bine să înţelegi când cineva are nevoie, chiar dacă nu cere”… Cuvinte pline de adevăr, un gând care mă urmăreşte încă.  Însă aceasta presupune, aşa cum spuneam mai devreme, să îndrăzneşti să-l priveşti pe celălalt, să stai, cum se zice, cu ochii pe el. Să-l intuieşti, să-l simţi. Şi nu e uşor, mai ales în aceste timpuri în care obişnuim să ne ascundem din ce în ce mai mult de ceilalţi.

Pe de altă parte, nu trebuie să uităm nici îndemnul Mântuitorului: „Cereţi şi vi se va da!” (Mt 7,7). Şi noi, cei în lipsuri, trebuie să ne facem curaj să cerem. Indiferent de la cine cerem, indiferent cât, când etc. trebuie să cerem cu credinţă. Şi vom primi. Îndrăzniţi, spune Cristos, „curaj, eu am învins lumea” (In 16,33)…El a învins teama, ruşinea, lumea. Şi noi vom învinge şi vom primi dacă cerem cu credinţă.

Pe langa atentia fata de celalalt, trebuie sa fim atenti si la noi insine. In timpul Postului, cum trebuie sa avem grija de sufletul nostru?

Trebuie să avem grijă de sufletul nostru având grijă de noi în totalitatea fiinţei noastre, trup şi suflet, oameni sociali şi sociabili. Adică, cercetându-ne şi văzând care sunt lucrurile cu adevărat importante din viaţa noastră: pe ce ne irosim timpul şi viaţa. Cred că este necesar nu atât să găseşti răspunsul la întrebarea: „ce e important pentru mine?” sau „care-mi sunt priorităţile?”, ci mult mai necesar şi important este să te întrebi mereu, să faci zilnic acest exerciţiu de discernământ: ce e acum important pentru mine? Să mă rog? Să dau de pomană? Să merg la serviciu? La biserică? La şcoală? Să postesc? Să vizitez un prieten bolnav? Să ajut? etc. Cine se întreabă, cine are întrebări, este mereu pe calea ce bună sau foarte aproape de ea. Aşa trebuie să avem grijă de noi: făcând cât mai des acest exreciţiu de discernământ asupra lucrurilor cu adevărat importante!

Dintotdeauna, postul a avut un rol purificator pe mai multe dimensiuni: fizic si spiritual/interior. Cum ne putem lepada de vicii pentru a creste in virtuti? Pot viciile fi tranformate in virtuti?

Cred că cunoaştem toţi acea vorbă: „Cu o floare nu se face primăvară”… Cu un timp al postului mare trăit corect din punct de vedere spiritual, nu înseamnă că am scăpat de păcate, de vicii. Lupta cu păcatul e continuă şi căderea pare să ne pândească la fiecare colţ al clipei. Însă putem face progrese. Trebuie să le facem, să creştem. Viciile rămân vicii, nu pot fi transformate însă pot şi trebuie să fie înlocuite. Aşa ne învaţă şi catehismul: viciile se înving prin practicarea virtuţilor opuse. Astfel trufia se învinge prin umilinţă, avariţia prin dărnicie, desfrâul prin castitate, mânia prin răbdare, lăcomia prin cumpătare, invidia prin iubire fraternă, lenea prin hărnicie.

Altfel spus, nu e suficient să ne golim de păcate, ci trebuie să umplem locul lăsat de ele cu virtuţi, cu ceva bun. Dacă nu punem ceva bun, vom simţi mereu în noi un gol care cere să fie umplut şi-n cele din urmă vom reprimi păcatul.

Este o perioada in care trebuie sa fim mai mult prezenti la Biserica?

Dacă definim Biserica noastră ca fiind locul în care îl întâlnim pe Dumnezeu, pe Cristos, da, trebuie! De fapt, aceasta este chemarea postului: să ne apropiem de Isus părărsit, de Isus care suferă singur. El e singur. Iar noi ce facem? Noi unde stăm? Da, trebuie să venim mai mult la biserică, dar mai ales să ne apropiem mai mult de Cristos părăsit, de Isus prezent în sfânta Taină… Deseori îi judecăm pe cei care timp de 2000 de ani l-au părăsit pe Cristos sau pe cei care l-au condamnat, dar noi ce facem astăzi diferit de ei?! Stăm noi mai aproape de Cristos? …

Credeti ca ne este pusa credinta la incercare in Postul Mare?

Nu cred că ne este pusă la încercare mai mult decât de obicei. E adevărat că sunt unii care se victimizează mai mult de cât e cazul în timpul postului mare, dar nu. Nu cred pentru că postul mare e continuarea vieţii noastre, aceeaşi viaţă. Rămânem aceiaşi, doar că îmbunătăţim, sper, modul de a trăi, relaţiona, modul de a fi în general. Încercarea credinţei nu are pauză: ştim cu toţii acel exemplu cu Isus care stă la uşă şi bate. Dacă e lăsat să intre, la uşă se aşază imediat diavolul şi bate şi el…şi tot bate şi strigă diverse în speranţa că-i vom deschide şi-l vom primi. Diavolul nu ia pauză, nu se odihneşte, nu renunţă niciodată cât trăim încă pe acest pământ. El ne va încerca mereu credinţa. Însă cu Cristos suntem tari, foarte tari, iar Diavolul e slab. Trebuie doar să fim mereu cu Cristos şi vom avea o credinţă de nezdruncinat. Însă, rămâne valabilă avertizarea Scripturii: „Cel care crede că se ţine pe picioare să aibă grijă să nu cadă” (1Cor 10,12).

Tuturor vă doresc un timp de har, plin de binecuvântări primite la umbra crucii.

Interviul pe care l-am dat pentru Radio Maria România
la 22 februarie 2012, Miercurea Cenușii