Prea târziu te-am iubit…

Stări de viaţă rânduite una pentru alta

Fiecare modalitate de a trăi vocaţia universală în sfinţenie are o fizionomie originală şi inconfundabilă şi, în acelaşi timp, fiecare dintre ele se plasează în relaţie cu celelalte şi în slujirea lor.

Astfel, starea vieţii laicale are în caracterul secular specificitatea sa şi realizează o slujire eclezială prin mărturia şi atenţionarea, în felul său, a preoţilor, călugărilor şi călugăriţelor despre semnificaţia pe care realităţile pământeşti şi vremelnice o au în planul mântuitor al lui Dumnezeu.

La rândul ei, preoţia ministerială reprezintă garanţia permanentă a prezenţei sacramentale a lui Cristos Mântuitorul, în diferite timpuri şi locuri.

Starea de călugărie dă mărturie despre caracterul escatologic al Bisericii, despre tensiunea sa spre împărăţia lui Dumnezeu, care este prefigurată şi într‑un oarecare mod anticipată şi pregustată prin voturile de castitate, sărăcie şi ascultare.

Toate stările de viaţă, fie în ansamblul lor, fie fiecare dintre ele în raport cu celelalte, sunt în slujirea creşterii Bisericii, sunt modalităţi diferite care se unesc profund în „misterul comuniunii” Bisericii şi care se coordonează dinamic în unica sa misiune.

Ioan Paul al II‑lea
Christifideles laici 55
citat în Hubertus Blaumeiser – Tonino Gandolfo,
Aşa cum m-a iubit pe mine Tatăl…, Presa Bună, Iaşi – 2010, 18.