A conduce afară din deşert

Există atâtea forme de deşert. Există deşertul sărăciei, deşertul foamei şi al setei, există deşertul abandonării, al singurătăţii, al iubirii distruse. Există deşertul întunericului lui Dumnezeu, al golirii sufletelor fără a mai avea conştiinţa demnităţii şi a drumului omului.

Deşerturile exterioare se înmulţesc în lume, pentru că deşerturile interioare au devenit atât de întinse. De aceea comorile pământului nu mai sunt în slujba edificării grădinii lui Dumnezeu, în care toţi să poată trăi, ci sunt aservite puterilor exploatării şi distrugerii.

Biserica în ansamblul ei, şi păstorii în ea, asemenea lui Cristos trebuie să pornească la drum, pentru a‑i conduce afară din deşert pe oameni, spre prietenia cu Fiul lui Dumnezeu, spre cel care ne dăruieşte viaţa, viaţa în plinătate.

Benedict al XVI‑lea
Omilia la Liturghia pentru începutul Pontificatului
24 aprilie 2005
citat în Hubertus Blaumeiser – Tonino Gandolfo,
Aşa cum m-a iubit pe mine Tatăl…, Presa Bună, Iaşi – 2010, 28.