Prea târziu te-am iubit…

Un nou orizont

„Dumnezeu este iubire şi cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el” (1In 4,16). Aceste cuvinte din Scrisoarea întâi a sfântului Ioan exprimă cu o deosebită claritate ceea ce constituie centrul credinţei creştine: chipul creştin al lui Dumnezeu şi, în consecinţă, chipul omului şi al drumului său. Pe lângă toate acestea, în acelaşi verset Ioan ne oferă, ca să spunem aşa, o formulă sintetică a existenţei creştine: „Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi”.

Noi am crezut în iubirea lui Dumnezeu – în felul acesta creştinul poate să exprime alegerea fundamentală a vieţii sale. La începutul faptului de a fi creştin nu se găseşte o decizie etică sau o mare idee, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană, care dă vieţii un orizont nou şi totodată orientarea ei decisivă (…). De vreme ce Dumnezeu ne‑a iubit mai întâi (cf. 1In 4,10), iubirea nu mai este doar o poruncă, ci ea este răspunsul la darul iubirii prin care Dumnezeu vine să ne întâmpine.

Benedict al XVI‑lea
Deus caritas est, nr. 1
citat în Hubertus Blaumeiser – Tonino Gandolfo,
Aşa cum m-a iubit pe mine Tatăl…, Presa Bună, Iaşi – 2010, 39.