Prea târziu te-am iubit…

„A înmulţi” timpul

O existenţă contemplativă înseamnă: a vedea în orice lucru prezenţa lui Dumnezeu, a ne lăsa atinşi şi mişcaţi de el, a ne lăsa posedaţi şi umpluţi de Dumnezeul prezent, de Dumnezeu în Dumnezeu, de Dumnezeu în lume, de Dumnezeu în Biserică, în comunitatea. Cu alte cuvinte: de Dumnezeul cel mai presus de noi şi în noi, de Dumnezeu din afara noastră şi acolo pe pământ, de Dumnezeul în mijloc, în centru. Ceea ce contează este de a nu irosi nici o ocazie de a fi cu el şi a rămâne lângă el, alipit de „absolutul în mijloc”.

Desigur, această rămânere „contemplativă” în Dumnezeu cere timp. Şi se pare că noi nu dispunem de timp. Însă nu este adevărat mai degrabă că timpul fuge mai repede atunci când reducem momentele noastre dedicate contemplaţiei? Cu cât am mai mult lucruri de făcut, cu atât am nevoie mai mult de rugăciune. Şi atunci are loc un fel de „înmulţire miraculoasă a timpului”: graţie timpului dăruit lui Dumnezeu, am mai mult timp la dispoziţia mea sau măcar un timp mai bun, mai disponibil, mai dens de iubire de dăruit altora.

Klaus Hemmerle
Citta Nuova
Scelto per gli uomini
Roma, 1995², pag. 108
citat în Hubertus Blaumeiser – Tonino Gandolfo,
Aşa cum m-a iubit pe mine Tatăl…, Presa Bună, Iaşi – 2010, 51.