Prea târziu te-am iubit…

Datoria cea mai dulce

Dumnezeu are în noi instrumentul său viu, slujitorul său, interpretul său, ecoul glasului său. Domnul are în noi tabernacolul său, semnul istoric şi social al prezenţei sale în omenire, focarul arzător de iradiere a iubirii sale faţă de oameni. Acest fapt minunat comportă o datorie, prima şi cea mai dulce din viaţa noastră preoţească: aceea a intimităţii cu Cristos, în Duhul Sfânt, şi de aceea cu tine ,Tată (cf. In 16,27); adică aceea a unei vieţi interioare personale şi autentice, nu numai păstrată cu gelozie în starea deplină de har, dar la fel exprimată voluntar într‑un continuu act reflectat de conştiinţă, de colocviu, de suspendare iubitoare, contemplativă. Cuvântul lui Isus repetat la ultima cină: „Manete in dilectione mea – Rămâneţi în iubirea mea” (In 15,9; 15,4 etc.) este pentru noi. În această dorinţă de unire cu Cristos şi cu revelaţia, deschisă de el asupra lumii divine şi umane, este prima atitudine caracteristică a slujitorului făcut reprezentant al lui Cristos.

Paul al VI‑lea
Omilie pentru Hirotonirea a două sute de preoţi şi diaconi
Bogota, 22 august 1968,
citat în Hubertus Blaumeiser – Tonino Gandolfo,
Aşa cum m-a iubit pe mine Tatăl…, Presa Bună, Iaşi – 2010, 57.