Prea târziu te-am iubit…

Când a început evanghelia la sfânta Liturghie de dimineaţă, mi-a fugit gândul la unele înmormântări pe care le-am celebrat. Acest text din Evanghelia după sfântul Ioan (14,1-6) este un fragment care se meditează foarte des la înmormântări. Mi-a fost greu să înţeleg de ce Biserica propune tocmai acest discurs al lui Cristos calea, adevărul şi viaţa – şi viaţa! – în timp ce un om zace fără viaţa înconjurat de oameni care abia îşi stăpânesc disperarea, care-şi revin cu greu din plâns sau leşin.

Însă la unele înmormântări am observat că, atunci când evanghelia era clar proclamată, unii se linişteau brusc. De fapt, cum să mai plângi sau să te sfărâmi de disperare când îl auzi pe Dumnezeul cel atotputernic spunând: „Să nu se tulbure inima voastră…Mă duc să vă pregătesc un loc… Apoi mă întorc să vă iau cu mine, ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu” (In 14,1-3). Se aude uneori în timpul înmormântărilor o respiraţie uşurătoare, cu iz de calm: „iubitul meu, mama mea, fratele meu, sora mea, tatăl meu, bunica sau bunicul meu sunt cu Isus. Ah, ce bine! Le-a pregătit un loc şi a venit să-i ia”. Pe chipul unora se citeşte: „Cum s-a gândit Dumnezeul meu la toate!”… Aşadar, cel mort e în siguranţă, e cu cel veşnic viu, cu Cristos.

Dar deodată calmul e străpuns de un strigăt…”acum noi ce facem fără scumpul nostru care a plecat în casa tatălui?! Şi iarăşi se strecoară neliniştea. „Noi cui rămânem? Pentru că mama era cea care ne făcea totul” sau „tatăl era cel care ne arăta ce e bine în viaţă” sau „bunica, prietenul, fratele sau sora avea grijă de mine, mă învăţa…acum ce mă fac?” Şi iarăşi frământări, plânsete, neputinţă. Până când răsună celălalt cuvânt: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (In 14,6)… Aşadar, coboară liniştea în inimi când simţi că-ţi ştii drumul, că ai adevărul şi trăieşti din plin viaţa primită până când te vei bucura şi tu de locul pe care ţi l-a pregătit Cristos în casa Tatălui. Indiferent cine pleacă de lângă noi, nu rămânem niciodată lipsiţi de prezenţa lui şi mai ales de prezenţa şi asistenţa lui Cristos.

Nu-mi plac înmormântările, dar mă simt salvat de Isus pe care-l văd prezent acolo, îngrijindu-se de fiecare: pe cel răposat conducându-l la locul pregătit, iar celor vii arătându-le calea pe care o au de urmat de acum în colo, cerându-le mărturisirea adevărului şi oferindu-le puterea de a-şi continua viaţa.
Nu-mi plac înmormântările, dar îmi place să încurajez lumea şi să primesc la rândul meu curaj din cuvintele lui Cristos: unde sunt eu veţi fi şi voi pentru că eu sunt calea, adevărul şi viaţa.
Nu-mi plac înmormântările, dar şi astăzi conştientizez că tocmai am mai făcut un pas – şi eu şi tu! – spre întâlnirea cu Cristos şi cu cei dragi prin moarte.
Însă peste toate răsună doar atât: „Să nu se tulbure inima voastră!” (In 14,1)

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 14,1-6
În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ¹ „Să nu se tulbure inima voastră. Credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în mine. ² În casa Tatălui meu sunt lăcaşuri multe. Dacă nu ar fi aşa, n-aş fi spus: mă duc să vă pregătesc un loc. ³ După ce mă voi duce să vi-l pregătesc, mă voi întoarce să vă iau cu mine, ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu. ⁴ Voi cunoaşteţi calea unde mă duc eu”. ⁵ Toma i-a zis: „Doamne, nu ştim unde te duci şi cum putem şti calea?” ⁶ Isus i-a răspuns: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl meu decât prin mine”.

Cuvântul Domnului