Prea târziu te-am iubit…

Dumnezeu a mers în „iad”

Celula foamei nu a decretat înfrângerea lui Dumnezeu, ci a devenit un tabernacol ca şi cum – furişându‑se în inima umilă a unui franciscan – Dumnezeu ar fi mers în iad. Prezenţa părintelui Maximilian în buncăr a fost necesară pentru alţii. El a reuşit să le dea pacea şi ei se uneau cu el şi se rugau cu glas tare. Era impresia că eşti într‑o biserică.

Prizonierii mureau unul după altul şi rămâneau numai patru, între care părintele Kolbe, încă în stare de conştienţă. Trupele SS au trimis un individ să facă o injecţie cu acid fenic.

Un martor povesteşte: „L‑am văzut pe părintele Kolbe, în rugăciune, întinzând el însuşi braţul… Imediat ce oamenii din SS au plecat, am intrat. Celelalte trupuri erau întinse pe paviment, cu feţele care arătau semnele suferinţei. Părintele Kolbe era aşezat. Trupul său era curăţat şi luminos. Ochii lui erau deschişi, chipul său era curat, senin, strălucitor. Kolbe, întinzând braţul a spus: „Ave, Maria!”.

Au fost ultimele sale cuvinte.

Din relatarea unui martor ocular
Citta Nuova
Enrico Pepe, Martiri e Santi
Roma, 2006, pag. 472‑473,
în Hubertus Blaumeiser – Tonino Gandolfo,
Aşa cum m-a iubit pe mine Tatăl…, Presa Bună, Iaşi – 2010, 65.