Prea târziu te-am iubit…

Din nou ne vorbeşte părintele Augustin:

Creștinii slabi

Domnul spune: Nu ați întărit oile slabe, pe cele bol­nave nu le-ați îngrijit (Ez 34,4). El le vorbea păstorilor răi, păstorilor falși, păstorilor care caută interesele proprii, nu pe cele ale lui Isus Cristos, care sunt foarte grijulii bucurându-se de lapte și de lână, dar care nu au grijă deloc de turmă și nu-l întăresc pe cel care este bolnav. Deoarece se vorbește despre bolnavi și despre infirmi, chiar dacă pare că este vorba de același lucru, s-ar putea admite o diferență. Luând bine în conside­rație cuvintele în ele însele, bolnav este tocmai cel care este deja atins de rău, în timp ce infirm este cel care nu este constant și este numai slab.
Fraților, bineînțeles că aceste idei, pe care ne străduim să le deosebim, le-am putea preciza cu mai multă stră­danie și desigur că ar face-o mai bine un altul care ar ști mai mult sau ar fi mai plin de fervoare; însă, acum, ca să nu vă simțiți dezamăgiți, vreau să vă spun ceea ce simt, ca un comentariu la cuvintele Scripturii. Pentru cel care este slab trebuie să existe temerea ca ispita să nu-l asalteze și să-l răpună. Bolnavul, în schimb, este deja afectat de vreo patimă, și aceasta îl împiedică să intre pe calea lui Dumnezeu, să se supună jugului lui Cristos.
Unii oameni care vor să trăiască bine și și-au propus deja să trăiască în mod virtuos, au o capacitate mai mică să suporte răul decât disponibilitate de a face binele. Dar chiar virtutea creștină este cea care nu numai că face binele, ci știe și să suporte relele. Așadar, cei care par fervoroși în a face binele, dar nu vor sau nu știu să suporte suferințele care vin asupra lor, sunt infirmi, adică slabi. Dar cel care iubește lumea din cauza unei voințe nesănătoase și se abate și de la faptele bune este deja învins de rău și este bolnav. Boala îl face lipsit de puteri și incapabil să facă ceva bun.
Așa era sufletul acelui paralitic care nu a putut să fie adus înaintea Domnului. Atunci, cei care îl transportau au dat acoperișul la o parte și pe acolo l-au coborât. Și tu trebuie să te comporți ca și cum ai vrea să faci același lucru în lumea interioară a omului: să dai acoperișul său la o parte și să depui înaintea Domnului sufletul paralizat, răpus în toate mădularele și incapabil să facă fapte bune, oprimat de păcatele sale și suferind din cauza bolii avariției sale. Medicul există și stă în inimă. Acesta este adevăratul sens ascuns al Scripturii care trebuie explicată. Dacă, deci, te afli în fața unui bolnav amorțit în mădulare și lovit de paralizie interioară, fă-l să ajungă la medic, deschide acoperișul și coboară parali­ticul, adică fă-l să intre în el însuși și dezvăluie-i ceea ce este ascuns în cutele inimii sale. Arată-i răul său și medicul care trebuie să-l vindece.
Celui care neglijează să facă aceasta, ați auzit ce reproș îi este adresat? Acesta: Nu ați întărit oile slabe, nu le-ați îngrijit pe cele infirme, nu le-ați pansat pe cele rănite (Ez 34,4). Rănitul despre care se vorbește aici este, așa cum am spus, cel care este terorizat de ispită. Medicamentul care trebuie dat în acest caz este în aceste cuvinte mângâietoare: Dumnezeu este credincios și nu va permite să fiți ispitiți peste ceea ce puteți, ci, o dată cu ispita, vă va da și o ieșire, ca să o puteți îndura (1Cor 10,13).

Din Discursul despre păstori al sfântului Augustin, episcop
(Disc. 46, 13: CCL 41, 539-540)