Prea târziu te-am iubit…

Indiferent dacă l-ai citit sau nu pe Proust, indiferent dacă ai mâncat sau nu celebra prăjitură pe care o fac francezii, madeleina, şi chiar indiferent de capacitatea de memorare a gusturilor sau mirosurilor, toţi am trecut prin dulcele sau tristul moment al aducerii aminte. Purtăm în noi amintiri atât de firav îngropate încât o simplă stârnire a papilelor gustative poate isca ore întregi de povestiri vesele, şiroaie de lacrimi sau pagini scrise. Deseori trăim cu sentimentul că amintirile noastre stau sub o pojghiţă de gheaţă, atât de fragilă, încât fiecare contact scoate la suprafaţă noi suveniruri: vedem un chip şi ne amintim de un altul, ascultăm o melodie şi deja ne simţim într-un trecut îndepărtat, respirăm un parfum şi gândul ne zboară la persoane dragi care se înveleau cu aceeaşi mireasmă etc. Uneori facem eforturi considerabile pentru a uita: situaţii şi oameni, timpuri şi dureri, însă se dovedeşte că memoria nu ne este întotdeauna un aliat de nădejde. Uneori uităm ce vrem să ţinem minte, şi nu ne iese din memorie ceea ce am vrea să dăm uitării. Şi lupta aceasta, întoarcerea în timp sau visarea unui viitor sprijinit pe frânturi de trecut apărut din senin cu o mireasmă de parfum, o purtăm zi de zi.

De când am fost în Israel, de fiecare dată când mă rog rugăciunea Rozariului, retrăiesc un moment unic: primul rozariu rugat acolo, pe pământul sfânt, chiar la Nazaret. Fiecare rozariu a devenit o firimitură de Madeleina şi mă stârneşte să dau glas amintirilor.

Eram în prima seara, după ce vizitasem o parte din împrejurimi (cele deja relatate în povestirile anterioare din Pelerinaj la Ierusalim) şi ne retrăsesem la hotel. Am stat la masă şi ne simţeam cu puterile refăcute. Între timp descoperisem şi partea „profană” a pelerinajului: minunata piscină a hotelului, un dar, o oază de recreaţie pentru picioarele noastre ce ne-au purtat prin Nazaret.

Acum era deja noapte, dar cine simţea nevoia să doarmă într-un loc atât de sfânt?! Am ieşit toţi în faţa hotelului, pe un platou verde, ne-am aşezat în cerc şi am început să ne rugăm rozariu. Nici că se putea întâmpla mai bine: era luni, se meditau misterele de bucurie, mistere care în cea mai mare parte se petrecuseră aici, la Nazaret sau în strânsă legătură cu Nazaretul. Cred că a fost cel mai pios rozariu spus vreodată de mine. Mă simţeam atât de aproape de misterele celebrate în rugăciune. Aveam impresia că acum înţeleg mult mai bine cum a simţit şi a trăit Maria toate evenimentele mântuirii, mai ales vestirea arhanghelului Gabriel.

Chiar dacă nu am văzut-o pe Preacurata (deşi mi-ar fi plăcut!), am simţit că e cu noi, în mijlocul nostru. Despre prezenţa ei ne vorbea luna din acea noapte care strălucea chiar deasupra noastră, apropiată de parcă voia să surprindă fiecare şoaptă a rugăciunii noastre. Privind-o îmi aminteam cuvintele despre sfânta Fecioară: „Tu calci peste lună stăpână”, cuvinte din litania bavareză. Sigur era în mijlocul nostru şi Isus căci el ne-a spus: „unde doi sau trei se adună în numele meu acolo sunt şi eu, în mijlocul lor”, iar noi eram 45, cu el 46, cu sfânta Fecioară 47.

Fiecare mister era cuprins de emoţii. Orice „Bucură-te Marie” aducea parcă ceva nou, o stare nouă. Dar cea mai nouă era bucuria de a ne ruga rozariul chiar acolo unde Maria l-a trăit cu două mii de ani în urmă. Era un mare privilegiu pe care ni l-a făcut buna noastră Mamă.

Rugându-ne şi strigând în cor „binecuvântată eşti tu între femei”, simţeam cum contribuim şi noi adeverirea profeţiei sfintei Elisabeta: „Tu vei fi binecuvântată între femei” (Lc 1,42). Noi toţi o binecuvântam pe ea şi-l preamăream pe Dumnezeu pentru minunile pe care le-a făcut în viaţa ei, dar şi pentru lucrările minunate pe care le-a rânduit astfel încât să ajungem şi noi acest ceas al fericirii: să ne rugăm pe pământul sfânt.

Rozariul a căpătat din acea zi o altă valoare pentru mine. Nu este o suită de cuvinte ori idei care îmi aminteşte de ceva sau de cineva, de o istorie anume, ci este o rugăciune care mă duce pe mine în timp şi mă pune alături de Maria, Iosif şi Isus, alături de ceea ce ei au trăit şi eu astăzi numesc mistere de bucurie, lumină, durere şi slavă. Rozariul a devenit un moment de dialog cu Dumnezeu, în care sfânta Maria îmi traduce mesajul: eu am multe să-i cer Domnului, mereu mai multe cu fiecare zi pe care mi-o oferă, însă nu am mereu cuvintele potrivite. Atunci spun Rozariul şi buna mamă face traducerea. Rugăciunea rozariului o simt acum ca un fel casă de schimb: gândurile mele pleacă sub forma „Bucură-te Marie” şi ajung la Dumnezeu ca rugăciuni de laudă, de mulţumire, de adoraţie sau de cerere, adică exact ce am nevoie şi nu ştiam cum se spune. Adică, altfel spus, sfânta Fecioară Maria mă ajută să depăşesc acel disconfort pe care-l simţi atunci când eşti într-o ţară străină şi nu cunoşti limba: vrei să cumperi ceva, ştii exact ce ai nevoie, dar nu ştii cum să spui, să ceri. Aşa şi eu pe pământul pribegiei: ştiu ce vreau să cer, dar nu ştiu mereu cum să formuleze. Ea ştie cel mai bine.

Am simţit că rozariul este puternic, smulge haruri îmbelşugate, dă forţă. Mi se pare că rozariul, spus dimineaţa, devreme, lungeşte ziua, dilatează timpul, îl lărgeşte: face timpul mai răbdător cu mine. Alteori, când sunt în aşteptare, acelaşi rozariu face timpul să treacă mai repede. Mergând pe jos, spre casă, nerăbdător să ajung, micşorează distanţele şi diminuează efortul. Te răpeşte din lumea grijilor şi a problemelor şi te pune pe pământul speranţei, în braţele lui Dumnezeu. Pentru aceasta de multe ori când termin un rozariu îndrăznesc să repet mai uşor, mai împăcat şi convingător, cuvintele îngerului de la vestirea naşterii lui Isus: „Pentru Dumnezeu nimic nu este imposibil” (Lc 1,37).

Rozariul are un loc special în inima şi viaţa mea tocmai pentru că te face să simţi acest adevăr: când oamenii din jur te părăsesc, Dumnezeu rămâne, el nu abandonează; când omul din tine nu mai poate, e epuizat, poate Dumnezeu, el e mai mare; când ai căzut şi nimeni nu-ţi cuprinde mâna să te ridice, el e acolo: te ridică şi te aşază la braţele celei pe care tocmai ai invocat-o „Bucură-te, Marie”.

În braţele Mariei a fost şi sentimentul nostru că ne aflam şi în braţele ei speram să adormim în acea noapte. Voiam ca Preacurata să fie binecuvântarea noastră în timpul odihnei. Pe un colţ de hârtie am scris: adorm sperând să am bucuria unui vis, aşa, ca Iosif. Eram în patria visurilor, îmi permiteam îndrăzneala unei astfel de cereri. Printr-un somn odihnitor ne pregăteam pentru o nouă zi în care vom striga din nou: „Bucură-te Marie, cea plină de har! Domnul este cu tine!”