Prea târziu te-am iubit…

Dimineaţă m-am trezit avid de rugăciune. Ca niciodată. Am mers direct la genuflexor şi am început Crezul. Este una din hotărârile pentru Anul credinţei să încep ziua cu mărturisirea credinţei. Din genunchi, privirea ridicată spre răstignit mă făcea să spun cu mai multă evlavie: cred că s-a născut… că a pătimit, a fost răstignit. Chiar cred. Eram mulţumit de mine că am reuşit să mă trezesc aşa de uşor. Nu se întâmplă asta mereu. Aveam timp să fac şi alte rugăciuni până la sfântă Liturghie. Am luat repede breviarul şi am început Oficiul Lecturilor. Timpul a fost foarte generos cu mine în dimineaţa aceasta. Am început şi Laudele. Cu greu m-am oprit să nu fac deja şi ora medie, deşi era abia ora 6. Mă tot întrebam: ce să mai spun? Să încep rozariul? Dar sunt obişnuit să-l fac după-amiaza sau seara. Parcă nu merge dimineaţa. Mi-am amintit de „jocul” din copilărie: deschizi biblia şi citeşti un verset la întâmplare. Dacă tot aveam timp. Şi apoi se şi potrivea ca pregătire pentru sfânta Liturghie. Eram curios dacă-mi va cădea un verset din lecturile zile. Am luat Noul Testament şi am deschis. Pagina 28. Primul verset de sus. „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca păgânii…”. Nici nu am mai citit. Am închis cartea, cu degetul mare pe post de semn. Ştiţi senzaţia acea când dormi şi e totul plăcut, cald, chiar dacă afară e frig? Şi în calmul somnului vine cineva şi te stropeşte cu apă rece pe faţă! Brrr… Trezirea aceea bruscă, rece, plină de gesticulări şi reacţii… şi nervi, uneori. Ei bine, cam aşa a fost cuvântul: ca un duş rece. Am redeschis şi am citit: „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca păgânii, care cred că vor fi ascultaţi pentru vorbăria lor”. Este din Evanghelia după sfântul Matei 6,7. „Aşadar, să nu vă asemănaţi cu ei, căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie, înainte ca să-i cereţi” (Mt 6,8).

Activitatea mea din ultima jumătate de oră se vedea acum faţă în faţă cu acest cuvânt al Domnului. Cuvintele mele (multe!) stăteau încremenite în faţa acestor cuvinte (puţine). Acum aş fi preferat să mă fi trezit mai târziu. Sau să fi făcut altceva în loc să spun cuvinte multe. Sau să mă fi rugat altfel. De fapt, necazul nu era că am spus multe rugăciuni, ci că am pus puţin suflet în rugăciunile mele. Da, multe cuvinte şi puţină inimă. Am vorbit eu, cuvânt după cuvânt, fără să-l las şi pe Domnul să intervină.

În câteva secunde m-au trecut tot felul de gânduri. Rugăciunea nu e atunci când spui „multe”, ci atunci când asculţi „multe”. Când te aşezi, aşa, la marginea patului şi te uiţi la Dumnezeu. Simţi că-l vezi şi că îţi vorbeşti. Auzi planurile lui cu tine. Te învăluie un fior cu iz de viitor: parcă simţi ce vei face în noua zi. Şi chiar simţi pentru că e Dumnezeu cel care îţi şopteşte. Rugăciunea e atunci când îl laşi pe Dumnezeu să se uite la tine. Are nişte ochi mari şi pătrunzători. Iar tu pur şi simplu îţi descoperi inima şi o aşterni sub privirea lui. Clipirea ochilor săi prinde atunci ritmul bătăilor inimii tale. Ca atunci când te îndrăgosteşti şi simţi totul împreună cu celălalt. Privirea înflăcărată a ochilor săi e liniştită de suflarea gurii sale care îţi răcoreşte sufletul ca roua de dimineaţă. E aşa plăcut să-l simţi pe Dumnezeu cum îşi trece degetele creatoare prin părul tău şi face bucle şi zâmbeşte. Asta simţi doar când te rogi cu sufletul, când taci şi tăcerea ta devine dialog divin. Sau când vorbeşti citind psalmi şi creezi rugi fierbinţi ce se înalţă spre urechea Domnului aşa cum se înalţă mireasma de tămâie spre delectarea simţurilor sale.

Am închis de tot Noul Testament şi-am plecat la slujbă hotărât: astăzi nu mă voi ruga. Astăzi doar voi sta de vorbă cu Dumnezeu. Eu îi voi citi psalmi iar el îmi va povesti cum a fost când a făcut lumea. Eu îi voi vorbi despre cei dragi, iar el îmi va spune de ziua când s-a gândit prima dată la mine şi într-o clipă, izvorât din gândul său revărsat în iubirea părinţilor, m-am ivit mic şi neajutorat pe această lume, în sânul mamei mele. Astăzi îl voi lăsa să-mi povestească şi să-mi vorbească despre toate minunăţiile pe care le-a făcut. Eu voi sta tăcut şi nu mă voi mai sătura să-i privesc chipul. Sună atât de revoluţionar şi revoltător să spun asta: astăzi nu mă voi ruga. Dar câtă mângâiere îmi aduce gândul că astăzi voi avea toată ziua la dispoziţie doar pentru a sta de vorbă cu Dumnezeu: el îmi va vorbi despre mine, iar eu îl voi întreba despre el.

Şi a trecut ziua şi acum când merg la culcare, deşi nu m-am rugat, nu mă simt împovărat. Îl simt pe Dumnezeu cum nu se mai satură să plece de lângă mine: atât de mult îi place să stea cu omul, să-l ţină de mână. Astăzi nu m-am rugat. Astăzi doar am stat de vorbă cu Dumnezeu. El mi-a spus de-ale lui: cum e să fii în veşnicul prezent, cu multe zile, dar mereu tânăr, niciodată obosit, veşnic îndrăgostit de opera mâinilor tale. Iar eu i-am spus de ale mele: tinereţea mea pusă fragmentat în mâinile lui pe care mă străduiesc să o pun mai mult în slujba lui. El mi-a zâmbit! Astăzi i-am citit breviarul şi el cu blândeţe pe alocuri m-a corectat: mi-a arătat unde trebuie să spun mai rar, să fac pauze ca să înţeleg ce rostesc. Mi-a spus să-mi folosesc mai mult inima decât buzele. Apoi, spre seară, ne-am plimbat prin grădină şi am spus împreună rozariul. El a spus mereu prima parte din Bucură-te Marie. Am văzut pe chipul lui cât o îndrăgeşte pe Maria. Privindu-l cum vorbeşte despre scumpa mamă cerească aş fi vrut să-l întreb dacă ea, Mama Domnului meu, simte că şi eu o iubesc. N-am apucat să-mi rostesc gândul că el l-a şi citit şi mi-a pus mâna pe creştet, exact aşa cum face un tată. Exact la fel şi a şi zâmbit. Atunci am văzut că Dumnezeu ştie să zâmbească formidabil: zâmbetul său face trandafirii să înflorească. Zâmbetul său a pus în inima mea parfumul lăcrămioarelor.

Astăzi m-am rugat cel mai mult spunând puţin. Astăzi am învăţat că rugăciunea e atunci când îl laşi pe Dumnezeu să-ţi vorbească, te plimbi cu el şi nu te mai saturi să-i admiri chipul. Astăzi nu a fost toamnă, ci primăvară. Azi au înflorit trandafiri şi zeci de lăcrămioare au revărsat parfum peste inima mea. A fost atât de bine încât adorm hotărât: n-am să mă rog nici mâine, ci am să-mi petrec ziua lăsându-l pe Dumnezeu să-mi povestească. Am să privesc cu nesaţ chipul său până-mi va zâmbi din nou. Rugăciunea e atunci când Dumnezeu vorbeşte şi inima ascultă inundată de fericire.