Mângâierea

Uneori adorm înfierbântat de dorinţa visării celor dragi. Mi-ar plăcea să-i văd măcar în vis, să-i ating măcar într-o îmbrăţişare de care pe moment nu sunt conştient că se va destrăma odată cu sunetul clopotului deşteptător. Şi-o clipă să dureze şi tot ar fi mai mult decât tăcerea în care s-au închis. Atât de mult tânjesc să-i văd încât somnul are un singur scop: visarea lor. Adesea, în toiul nopţii, mă trezesc să mă cercetez să văd poate i-am visat şi nu-mi aduc aminte. Apoi adorm din nou cu acelaşi gând devenit ţel: să-i visez, să-i las să-mi spună în somn ce n-au mai apucat să mă înveţe cât erau cu mine. Nu mai dorm ca să mă odihnesc, ci doar ca să visez un suflet drag. Poate dacă aş adormi pe mormântul lor i-aş visa mai des. Dacă m-aş întinde alături de ei, rezemat de cruce, printre frunze căzute, vegheat de flacăra unei lumânări, mi s-ar arăta.

În unele zile, după nopţi în care nu mi-am atins scopul şi ei au rămas tăcuţi, mă ridic şi plec spre străzi, căutând cu nesaţ cimitirul. Tot ce vreau atunci e să ajung într-un cimitir şi să-l cuprind în inima mea împreună cu toţi cei care odihnesc acolo.

Prin cimitir se aştern cruci tăcute, dar multe, aşa cum toamna pe pământ se aşază liniştite frunzele respinse de copac. Printre covorul de frunze răsare şi se ţese covorul de cruci şi monumente. E atât de liniştitor să te strecori printre morminte. Ştii că nu ai cum să te împiedici de linişte. Zeci de vieţi gălăgioase stau acum tăcute. Sute de oameni care au dat ceva din ei lumii, acum sunt acoperiţi de pământ. Moartea şi tăcerea lor sunt ultimele învăţături pe care ni le dau. E ca un cor acest covor de cruci care-mi strigă: „Şi tu vei ajunge aici! Noi am fost ca tine. Şi tu vei fi ca noi”. Tresar la vocea acestui cor şi mintea mea fredonează un singur refren: „cât timp mai am?”. Dar singurul răspuns e doar atât: „vei fi ca noi”, nimeni nu-mi spune când şi cum.

Când păşesc prin cimitirul pictat de cruci, printre care şuieră vântul dornic să scuture toate frunzele, îmi vine în minte un gând: ce cad mai des pe pământ, frunzele sau oamenii? În cimitir par mai mulţi oameni morţi decât frunze căzute. Dar şi oameni ascunşi de pământ şi frunzele colorate în apusul de soare sunt liniştiţi. Liniştea e ceea ce au în comun cei înmormântaţi cu frunzele care cad an de an! Oamenilor le lipseşte sporovăiala, iar frunzelor foşnetul trecerii vântului.

Pe un mormânt stă scris: „Iubire. Fericire. Tăcere. Durere. Eternitate.” Acesta e cimitirul: locul unde iubirea rămâne singură, fericirea se ascunde sub pământ, tăcerea e întreruptă de căderea lacrimilor, durerea e întipărită pe chipuri, iar eternitatea e singura speranţă a revederii. Cinci cuvinte pot cuprinde un univers întreg şi pot exprima cel mai bine adevărul despre cimitir: locul în care dacă nu intri cu speranţă înnebuneşti, te îmbolnăveşti.

Sunt oameni care se îmbolnăvesc grav. Merg în spital. Suferă intervenţii chirurgicale şi sunt la un pas de moarte, dar se vindecă, aşa, ca prin minune. Şi totuşi, când se văd vindecaţi continuă aceeaşi viaţă. Nu ţin cont de sfaturile medicului. Asta mi-e greu să înţeleg. Mereu am crezut că din spital ieşi alt om, dar de cele mai multe ori se pare că nu e aşa. Mai este şi o altă categorie: sunt oameni care merg la biserică şi ascultă atenţi evanghelia, predica, se roagă, se spovedesc şi se împărtăşesc şi parcă eşti convins că se vor schimba. Dar nu, şi din biserică ies exact aceeaşi oameni, neschimbaţi şi cu suflet mic, neîncăpător. Dar ceea ce nu înţeleg cel mai tare e cum poţi să nu te schimbi după ce treci printr-un cimitir? Cum poţi să rămâi la fel de mic, cu sufletul închis şi îngust, când guşti un pic din amarul morţii şi al efemerului? Din cimitir toţi ar trebui să ieşim transfiguraţi ascultând refrenul celor ce sunt deja sub cruci: „vei fi ca noi”! E ciudat că oamenii continuă să trăiască indiferenţi şi egoişti, lipsiţi de bunătate, deşi în jurul lor sunt mii de morţi. Trăiesc ca şi cum nu ar muri. Nu le pasă. Deşi văd cimitire pline de morminte, trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată. Uită să-şi amintească de moarte. Refuză să se gândească la cel mai sigur adevăr: toţi murim.

Nu-mi pot scoate din cap gândul că „nu murim de două ori. Murim o singură dată”. Şi ce mă fac dacă nu-mi iese din prima?! Dacă mor plin de greşeli, greşit, greşitor, greşind…? Pentru multe evenimente importante se fac zeci de repetiţii, iar pentru acesta nici măcar una? Cele mai multe evenimente din viaţa noastră le planificăm, alegem locul şi timpul potrivit, pentru moarte nu putem alege nimic. Chiar nimic?! „Să trăieşti fiecare zi ca şi cum ar fi ultima pentru că într-o zi chiar aşa va fi: va fi ultima”. Aşa spun toţi învăţaţii şi aşa este. Murim o singură dată… şi trebuie să facem tot posibilul să murim bine, frumos, pregătiţi, împăcaţi, liniştiţi. Să ne iasă bine din prima. Nu ştim nici ziua, nici modul în care vom muri: ştim doar că se va întâmpla. Într-o zi oamenii se vor aduna în jurul nostru, ne vor privi, ne vor atinge pentru ultima dată, vor plânge lângă noi, vor suferi… iar noi nu vom putea face nimic. Vom sta tăcuţi, aşteptând să ne acopere capacul unui sicriu, apoi pământul în care se va înfige o cruce. Dintre toate lucrurile cel mai sfâşietor la o înmormântare mi se pare zgomotul ciocanului care bate cuiele în capac şi al pământului care cade peste sicriu. E sfâşietor de trist, de sec, de gol. E ca un punct pus la finalul unei propoziţii. Totul se termină… dar se termină doar pentru moment. Există un timp de aşteptare, destul de lung, un timp vegheat de crucea lângă care se pun lumânări, coroane şi flori. Crucea mormântului e cea mai fidelă însoţitoare în moarte: e mereu acolo.

Când merg prin cimitir şi văd o cruce doborâtă la pământ mă trec fiori: cum să distrugi liniştea celor morţi? Oare oamenii chiar nu se mai tem de nimic? Ce să mai cauţi pe un pământ unde nu mai este nici frică, dar nici respect pentru cei morţi? Crucile, chiar dacă sunt reci, se ating cu buzele, nu cu mâinile. Pe crucea celor dragi doar fruntea trebuie să se sprijine ca într-un gest de consolare. Crucea mormântului e martora lacrimilor noastre, a lumânărilor aprinse, a florilor sădite, a rugăciunilor rostite. Mi-e milă de soarta celor ce distrug sprijinul durerii noastre şi chipul pe care-l ia speranţa noastră: crucea. E atât de trist că unii zidesc morminte şi înalţă cruci, iar alţii le distrug. Doamne, iartă-i căci nu ştiu ce fac. Nu le socoti lor păcatul acesta, ci dăruieşte-le harul convertirii. Pune îngerul tău să se aşeze la căpătâiul celor dragi ai noştri, să le vegheze liniştea şi crucea.

În schimb, în cimitir îmi place să văd brazii şi să ascult clopotele. Verdele veşnic al bradului îmi dă speranţa nemuririi, iar sunetul pătrunzător al clopotului îmi aminteşte învierea. Cred că cel mai duios lucru care poate să se întâmple într-un cimitir e să fie linişte şi deodată să răsune clopotele. Dangătul lor e un refren plin de speranţă: vom învia. Sunetul lor se înalţă atât de sus încât se uneşte cu corul îngerilor şi poartă înaintea lui Dumnezeu rugăciunea noastră pentru cei dragi. De obicei lacrimile cad pe pământ, dar când răsună clopotele mi se pare că ele urcă spre cer împreună cu sunetul. Astăzi am „văzut” un sunet cum purta o lacrimă ce o culesese de pe chipul unei mame. Brazii verzi şi melodioasa rugăciune a clopotelor ne întăresc în adevărul credinţei noastre:  moartea şi răul nu au ultimul cuvânt. Dincolo de mormânt e viaţa. Vom trăi în veşnicie. Asta ştim, dar e bine să ni se amintească. E bine să nu uităm. E bine să-i învăţăm şi pe alţii, pe cei cuprinşi în mreaja deznădejdii. Nu vom rămâne sub pământ, ci vom ieşi să colindăm din nou lumea, oamenii, să ne spunem cuvântul, să trăim pentru totdeauna, să fim cu cei dragi nu doar în vise, ci într-o împărăţie a luminii, a iubirii şi a binelui.

Într-un colţ, groparii transpiră săpând cu grabă. Iar a murit cineva. Doamne, groparii de ce nu iau pauză? Opreşte-i să mai sape gropi unde să se ascundă cei dragi nouă. Oferă-i, Doamne, omenirii o clipă de răgaz, o clipă fără moarte. N-ai vrea o, bunule Doamne, cel ce toate le zideşti spre binele nostru, să rânduieşti în trecerea timpului o zi doar cu viaţă? O zi în care să trăim toţi cu inima bătând de fericire, cu zâmbetul pe buze. Îngenunchiat îţi cer o zi a învierii, o zi a vieţuirii, o zi fără de moarte. Opreşte-i, Doamne, pe gropari din zelul lor şi dă-le odihnă.

Astăzi sunt convins că cimitirul se asortează cel mai mult cu toamna. Poartă aceleaşi haine şi culori, acelaşi strigăt prevestitor de iarnă şi durere. La fel de bine se regăseşte-n cimitir apusul: stingerea luminii şi a vieţii. Dar e atât de sublim să te gândeşti în cimitir la primăvară. Prinzi curaj. Îndrăzneşti să te ridici de pe morminte, să-ţi ştergi lacrima din ochi şi să strigi: „Ştiu că Răscumpărătorul meu trăieşte şi în ziua cea din urmă din pământ voi învia şi cu ochii mei îl voi vedea pe Dumnezeu, Mântuitorul meu”, cu ochii mei îi voi revedea în acea zi pe cei dragi ai mei. Când eşti în cimitir şi simţi cum te încearcă fiorii în faţa soarelui ce apune, găseşti speranţă în gândul răsăritului. Nădejdea răsăritului aduce cu sine o înflăcărare a inimii şi simţi cum se aprinde dragostea faţă de viaţă şi omenire: ne vom revedea cu toţii în lumina noului răsărit. După cum nu plângi când soarele apune, pentru că ştii că dimineaţa el răsare, la fel acum nu mai plângi când cei morţi se ascund, pentru că ştii că ei vor reveni.

Privind apusul colorat al zilelor de toamnă, cu raze colorate ce se răsfrâng din frunze pe cruci şi morminte, visez la răsărit, la Răsăritul cel de sus, la soarele dreptăţii ce apare ca o primăvară. Da, refrenul crucilor tăcute – „vei fi ca noi, ascuns de pământ şi tăcere” – e acoperit de simfonia speranţei: „Răscumpărătorul meu trăieşte şi în ziua cea din urmă din pământ voi învia”. Acum nu mai am nevoie de vise, acum am credinţa învierii. Îi voi revedea pe cei dragi în împărăţia cerurilor. Sufletul meu înalţă cântarea sfinţilor şi a îngerilor: „cu ochii mei îl voi vedea pe Dumnezeu, Mântuitorul meu. Aceasta este speranţa care se află în adâncul inimii mele”.

Reclame

6 comentarii la „Mângâierea

  1. Acum, am savurat din plin aceste ganduri asternute aici de dumneavoastra parinte. Cimitire, moarte, dar si viata! Ganduri de visare, de durere, dar si de speranta. Frumos este si incurajator pentru cei ce cred, ca;”moartea si raul nu au ultimul cuvant. Dincolo de mormant e viata.” Imi vine-n minte acum cuvintele din Calea Crucii, Statiunea a XIV a „Din mormânt se naşte viaţa;”, „Să nu fim trişti ca cei care nu au speranţă.”1;Tes 4,13b. Dumnezeu sa fie laudat, pentru ca ne-a salvat! Va multumesc!

    Apreciază

    1. Vă mulţumesc mult pentru această chemare: să nu fim trişti ca cei care nu au speranţă. Domnul să ne dea puterea necesară şi să-l ţină aproape de noi pe îngerul său care să ne călăuzească ocrotitor prin viaţă.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: