Prea târziu te-am iubit…

Există o modă a omului recent: nu mai vrem să fim ceea ce suntem. Preferăm să ne dăm drept altcineva, căutăm să ne comportăm altfel decât cere statutul nostru, încercăm să nu putem fi identificaţi de cei din breasla noastră. Astfel se face că întâlnim oameni de afaceri care sunt (sau vor să fie!) politicieni, preoţi care devin constructori, sportivi care devin consilieri economici sau chiar lideri spirituali etc. Fiecare vrea şi încearcă altceva. Iar acest lucru nu este ceva rău în sine, însă devine un mare rău atunci când nu se pricep şi totuşi se ambiţionează să facă acel ceva despre care nu au învăţat nimic şi pentru care nu sunt pregătiţi. Iar culmea răului în această privinţă e atinsă atunci când nepriceperea se conjugă cu dorinţa de nestăpânit de a-şi îmbunătăţi situaţia materială. Ignoranţa şi avariţia fac ravagii când merg împreună. Şi lucrul acesta se vede în multe domenii, în lumea întreagă, inclusiv (nu neapărat mai ales) în scumpa noastră ţară.

Confuzia generată de această modă duce la o stare de neîncredere: nu mai ştim cine este cu adevărat ceea ce spune. Nu mai ştii cine se pricepe cu adevărat la ceea ce face. Politicienii, preoţii, liderii spirituali sau consilierii economici, medicii sau profesorii, nu ne mai conving. Dacă avem de ales, preferăm să încercăm să ne descurcăm singuri.

Mă gândeam la cuvântul Domnului de astăzi: „Nu va judeca după înfăţişare, nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate şi va hotărî cu nepărtinire asupra sărmanilor din ţară” (Is 11,3-4). Numai Domnul poate să facă abstracţie de înfăţişare şi de cele auzite, noi toţi ceilalţi, muritorii, nu putem pătrunde gândurile inimii. Noi spunem sau judecăm după ceea ce vedem, auzim, simţim. Or ceea ce vedem, în cei de la care avem aşteptări, de cele mai multe ori lasă de dorit.

Gândul de astăzi nu-mi este îndreptat nici spre oameni de afaceri sau politicieni, nici spre preoţi sau constructori, nici spre sportivi, economişti, lideri spirituali, ci spre cei săraci amintiţi de cuvântul Domnului. Astăzi nici măcar de săraci (mai ales de cerşetori) nu mai ştim dacă sunt într-adevăr săraci! Există un top paradoxal: topul celor mai bogaţi săraci. Există cerşetori din timpul zilei care devin oameni ai cluburilor de fiţe în timpul nopţii. Există cerşetori profesionişti care reuşesc să adune venituri impresionante astfel încât îşi permit case luxoase, excursii extravagante şi îmbrăcăminte la modă. Există cerşetori care nu au nimic, dar absolut nimic în comun cu sărăcia. Însă există şi cerşetori care sunt muritori de foame, care trăiesc din ceea ce primesc, cerşetori pe care îi vom vedea la televizor, găsiţi în timpul iernii, îngheţaţi de frig sau lihniţi de foame. Însă pe mine cine mă ajută să fac diferenţa?

„Cine sunt adevăraţii săraci?”, asta este neliniştea mea. Vreau şi eu să contribui alături de Domnul la binele lor. Iată ce spune psalmistul: „Domnul va ajuta pe săracul care strigă şi pe nenorocitul care cere ajutor. Va avea milă de cel slab şi lipsit şi va uşura viaţa săracilor (Ps 71,12-13). Dar printre atâtea campanii care vor să descurajeze cerşetoria, printre atâţia falşi nevoiaşi de care mă izbesc în fiecare intersecţie, printre cei care, deşi pot munci, preferă o viaţă cu mâna întinsă, eu cum să fac să-i nimeresc în faptele mele bune pe cei care într-adevăr au nevoie de ajutorul meu?

Cu siguranţă nu sunt singurul care mi-am văzut aruncată pomana pe care i-am întins-o unui cerşetor. El voia bani, nu bucata de pâine sau pachetul de biscuiţi. Mi-e aşa ciudă de această derută creată de impostori. Mă descurc din ce în ce mai greu prin această confuzie şi aglomeraţie.

Îmi vine în minte, ca o salvare, cuvântul unui prieten: „Atunci când vezi un om cu mâna întinsă spre tine, atunci când cineva îţi cere ceva de pomană, dacă vrei şi poţi să-i dai, foarte bine, dăruieşte-i. Dacă nu vrei sau nu poţi să-i dai, iarăşi foarte bine. Dar indiferent dacă dai sau nu, nu-l judeca, nu-l condamna… Poate el e unul dintre cei care chiar au nevoie. Tu nu judeca, are cine să-l judece: Dumnezeu”.

Şi chiar aşa şi este: cine sunt eu să-i judec pe cei care cerşesc? Eu trebuie doar să ofer, atât cât pot, cât cred că au nevoie, când şi cum reuşesc din ceea ce am sau chiar din ceea ce nu prea am. În ultimul timp mă opresc doar la cei bătrâni. Ei chiar îmi umplu fiinţa de milă. Unii sunt foşti artişti, profesori… oameni mari ajunşi acum, prin căi misterioase, dar nedrepte, muritori de foame. Am văzut că lăcrimează de bucurie când primesc ceva, dar şi mai mult se înseninează atunci când te opreşti un pic şi stai de vorbă cu ei. Este trist şi pentru ei, ca şi pentru noi, să ai amintiri şi să nu ai cu cine să le împărtăşeşti. Este dureros să fi avut speranţe, pe care alţii ţi le-au spulberat, şi nimănui să nu-i pese. Inima ţi-e zdrobită atunci când nimeni, dar absolut nimeni, nu te mai întreabă nici măcar „ce mai faci?”.

Aceşti oameni rămaşi singuri şi săraci, aceşti bătrâni care au fost poate sprijin pentru bunicii sau părinţii noştri, care au slujit ţara prin războaie sau prin munca lor, au nevoie de noi. Nu trebuie să încurajăm cerşetoria (mai ales atunci când cei care vin la cerşit sunt tineri buni de muncă sau copii care la ora aceea ar trebui să fie în sălile de clasă ale unei şcoli etc.), dar trebuie să luptăm împotriva singurătăţii semenilor noştri. Nu trebuie să încurajăm lenea, dar trebuie să fim sprijin pentru bătrânii care nu mai pot, care au dat tot ce-au avut din puterile lor. Nu trebuie să încurajăm falsitatea şi parvenirea, dar trebuie să avem inima deschisă şi generoasă atunci când se apropie de noi chipul unui om care poartă urmele prezenţei Celui răstignit.

Când laşi un sărac să se apropie de tine, nu trebuie să-i „arunci” ceva, ci trebuie să-i oferi, să aşezi darul tău astfel încât să nu-i atingi doar trupul, ci şi sufletul. Nu trebuie să-ţi expui oferta ca să vadă toţi cât eşti de generos, ci trebuie să fii discret, convins fiind că din acel moment tu, săracul ajutat şi Dumnezeu aveţi în comun un mare secret, o mare comoară. Apoi, darul tău, indiferent cât este de generos, dacă nu e însoţit şi de un cuvânt de mângâiere nu este complet. Este un mare har că putem vorbi şi multe vor fi binefacerile ce le vom atrage asupra noastră dacă vom folosi acest talant al vorbirii pentru a adresa celor săraci un cuvânt de mângâiere, un salut, o încurajare, împreună cu darul nostru.

Şi mai este un aspect: mai mult decât săracii materiali, trebuie să-i găsim şi să-i ajutăm pe cei sărăciţi spiritual. Trebuie să reuşim să-i identificăm şi să ne apropiem de cei cărora le lipseşte Dumnezeu, de cei care sunt lipsiţi de o conştiinţă dreaptă, de cei care nu ştiu ce înseamnă a iubi şi a ierta, de cei care au inima împietrită în rău, în viciu, în indiferenţă religioasă. Trebuie să ne facem timp pentru cei lipsiţi de codul bunelor maniere, pentru cei care sunt fără bun simţ, pentru cei care calcă peste alţii pentru ca ei să ajungă cât mai sus. Aceştia sunt la fel de săraci, de fapt mult mai săraci decât muritorii de foame, şi trebuie să încercăm să-i ajutăm, să le redăm valorile umane şi spirituale care le lipsesc.

Vă invit să ne rugăm astăzi împreună pentru ca, ajutaţi de Duhul Sfânt (acelaşi Duh Sfânt în care Isus a tresărit de bucuria descoperirii celor mici!) să reuşim şi noi să discernem între adevăraţii şi falşii săraci. Mai presus de toate, să reuşim să fim un ajutor pentru Domnul în dorinţa sa de a instaura dreptatea şi fericirea în viaţa sărmanilor din ţara noastră şi din lumea întreagă.

Domnul, cel pe care îl aşteptăm şi care va veni cu putere, să lumineze ochii noştri şi să pună în inima noastră generozitatea iubirii sale.