În seara aceasta, în capela Institutului, mi-au răsunat în inimă cuvintele pe care eu le-am rostit în urmă cu 5 ani.
Ceea ce am făcut eu atunci, au făcut astăzi studenţii anului VI care mâine vor fi hirotoniţi diaconi:
profesiunea de credinţă,
jurământul de fidelitate în slujirea semenilor în ascultare faţă de Preasfinţitul
şi declaraţia
pe care am încheiat-o cu aceste cuvinte:
aşa promit, aşa făgăduiesc, aşa jur,
aşa să-mi ajute Dumnezeu
şi această sfântă Evanghelie
pe care o ating cu mâna mea.

Gândul la acea seară (7 decembrie 2007) şi apoi la ziua hirotonirii întru diaconat (8 decembrie 2007) îmi trezește amintiri vii de speranţă. Parcă şi acum îmi tremură mâna ca atunci când atingeam şi juram pe sfânta şi dumnezeiasca Scriptură!

Ştiu că nu am fost mereu ceea ce am sperat atunci. Ştiu că am visat o viaţă pe care nu am regăsit-o şi nu am reuşit să o trăiesc mereu. Ştiu că mă imaginam mereu plin de zel, de credinţă, iubindu-i pe toţi şi slujind cu pasiune şi nu am reuşit să fac asta mereu. Însă mai ştiu ceva: nu am încetat să sper că într-o zi chiar va fi aşa.

Ceea ce am spus atunci prin cuvintele profetului repet acum: „Doamne, tu m-ai sedus, iar eu m-am lăsat sedus te tine. Ai fost mai tare şi mi-ai biruit”.
Acum sunt cu totul al tău.
Acum vreau din nou să pornim la drum pentru încă un an de slujire.
Acum am curajul să sper exact cum am sperat în acea seară.
Eu ştiu că tu eşti cu mine… tu singur m-ai călăuzit în toţi aceşti ani şi m-ai scos la lumină.
Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Ţie, Doamne, ţi-i încredinţez pe aceşti 12 studenţi care mâine vor fi hirotoniţi diaconi. Pune în ei şi în inima lor Duhul tău, dragoste faţă de tine şi faţă de aproapele. Ajută-i să înţeleagă mereu că preoţia înseamnă slujire, nu domnie. Ajută-mă şi pe mine să-mi întipăresc bine în minte acest adevăr: trebuie să slujesc!

Fii tu, Doamne, partea lor de moştenire, partea noastră, singurul nostru bine. Amin!

La mulţi ani tuturor colegilor mei!