Prea târziu te-am iubit…

Aşa a fost să fie. Aceasta este postarea cu numărul 1000 de pe blogul paxlaur. E scrisă de Crăciun. Este trăită la Lourdes. Şi este, nu în ultimul rând, împărtăşită cu toţi cei care sunt astăzi în zi de sărbătoare. 1000 de gânduri s-au strecurat uşor între mine şi dvs. 1000 de gânduri în mai bine de doi ani. 1000 de gânduri au plecat din inima mea pe această suprafaţă a blogului luând forma cuvântului, a cântecului sau a imaginilor.

La numărul 1000 se află un gând despre credinţă. Poate ar trebui să fie despre Crăciun, despre Naşterea Domnului. Dar… tocmai am trăit un moment de credinţă pe care vreau să vi-l împărtăşesc. Această împărtăşire, chiar dacă nu este numai despre Crăciun, are legătură cu Noaptea de vis pe care am trăit-o toţi cu câteva ore în urmă.

De Crăciun, când eram mai mic, ascultam poveşti. Ne adunam cu toţi la ţară şi aşteptam Moşul care pe atunci era Gerilă. Când venea îi spuneam poezii, iar el ne oferea cadouri şi ne mai spunea câte o poveste. Era de vis. Eram toţi grămadă şi fiecare se bucura de ce primea. Aaa…mai era şi săniuşul care era grozav, de-nesăturat. Totul era ca o poveste pe care o trăiam în fiecare zi.

Acum, de acest Crăciun, vreau să vă spun două poveşti (povestiri) care pentru mine au fost lecţii de credinţă.

Prima poveste este luată din timpul studenţiei mele. Mă pregăteam să plec în Germania împreună cu alţi colegi. Profesorii noştri, grijulii faţă de noi, faţă de credinţa şi vocaţia noastră, au avut grijă să ne pună în gardă cu pericolele care ne aşteaptă în ţara lui Goethe şi Wagner. Fiecare ne avertiza asupra unor lucruri care, trebuie să recunosc, mă cam puneau pe gânduri. Am plecat aşadar spre Germania bine pregătit, înarmat, cu garda sus, gata să fac faţă celui mai dur atac la adresa vocaţiei şi credinţei mele. Aşa mi s-a spus: trebuie să fiu pregătit pentru ce-i mai rău.

Ajuns acolo am căutat să văd realităţile pentru care fusesem instruit: necredinţa poporului, absenţa preotului, inexistenţa confesionalului. Eram convins că am să ajung imediat faţă în faţă cu necredinţa. Se anunţa un duel pe cinste: eu, credinciosul (mă amăgeam eu!) şi ei, necredincioşii, (mă asiguraseră unii!).

Atunci am primit una din cele mai frumoase lecţii de credinţă. Prima lecţie despre care vreau să vorbesc. Am ajuns într-o familie în care se practica rugăciunea de dimineaţă şi de seară în comun: doi bunici, părinţii şi cei trei copii, se adunau şi se rugau împreună în fiecare zi. Se rugau, de asemenea, înainte şi după masă, rugăciuni care mai de care mai frumoase spuse din inima unor copii de 4, 9 sau 11 ani.

După această prima viziune, am prins curaj şi am mai lăsat garda jos. Mă pregăteam pentru un alt impact: prima sfântă Liturghie acolo, întâlnirea cu biserica, cu preotul, cu comunitatea (care trebuia să fie aproape de păgânizare, cum mi se spusese!).

Când am ajuns la biserică (cu o oră înainte de a începe slujba, pentru că familia la care stăteam făcea parte din cor, iar înainte de slujbă, cu o oră, se pregăteau cântările! Şi asta în fiecare duminică! Şi asta într-un sătuc, nu la vreo catedrală!), am văzut preotul în confesionalul care nu trebuia să existe (sau dacă există, mi s-a spus, e plin cu mături, cârpe şi alte chestii pentru curăţenie!), am văzut lume care se spovedea deşi ar fi trebuit să fi pierdut simţul păcatului; am văzut copii, tineri, adulţi şi bătrâni, stând în genunchi şi rugându-se, pregătindu-se pentru sfânta şi dumnezeiasca slujbă.

Preotul care trebuia să fie absent sau cel puţin indiferent, a ieşit din confesional, a stat cinci minute în adoraţie în faţa altarului, apoi şi-a pregătit cărţile pentru slujbă, şi-a aranjat semnele la locul potrivit… ca totul să fie frumos, aşa cum îi place Domnului şi aşa cum merită. Nimic, dar absolut nimic nu a fost improvizat în timpul sfintei Liturghii.

Ce să mai spun despre cum au decurs lucrurile după sfânta Jertfă?! Oamenii, cu mic cu mare, s-au adunat într-o sală, au stat la un suc, o cafea, o bere etc. O adevărată continuare a comuniunii de rugăciune. În mijlocul lor mereu acelaşi preot disponibil, atent, cu o vorbă bună pregătită pentru fiecare. Nimeni nu era singur în acea duminică.

Cea mai mare surpriză? Adoraţia de duminică seara. Oameni îngenunchiaţi înaintea sfântului sacrament cântând vesperele aşa cum la noi numai în seminar se mai face. Am rămas fără cuvinte.

Acei oameni nu numai că ştiu să se roage împreună, dar o fac bine, aşa, ca la carte, după inima Domnului. Rând pe rând am renunţat la toată armura cu care mă îmbrăcaseră drept-credincioşii de acasă. Acolo nu trebuia să mă apăr de nimic. Acolo mi-am îmbogăţit credinţa. Acolo mi-am dat seama că nu există biserici pe cale de dispariţie, ci doar oameni care cred că dacă ei nu se roagă, nu se mai roagă nimeni.

După această primă lecţie de credinţă mi-a fost mai teamă de revenirea în ţară decât de pierderea credinţei cât timp am stat acolo. M-am rugat mai mult în acea vacanţă decât în multe altele. Unde să mai pun că în acele zile am simţit că Dumnezeu nu e chiar atât de încântat de cantităţile imense de creştini plictisiţi, pe cât de încântat e de calitatea creştinilor puţini şi buni.

Am supravieţuit cu bine acelei prime confruntări. Acum, după ani, mă pregăteam să plec la Lourdes de Crăciun. Cum s-a răspândit vestea, cum am şi avut parte de reacţii care mai de care venite să mă pregătească pentru un nou şoc, pentru un nou impact cu necredinţa. Când am plecat spre Lourdes cineva a avut grijă să-mi spună: „Ce ciudat mai eşti şi tu! Mergi la Lourdes de Crăciun?! La Lourdes se merge vara când e plin de lume, de străini, atunci ai ce vedea. Acum e pustiu. Şi apoi, francezii nu mai ştiu să trăiască sărbătoarea Crăciunului. Nu vei simţi naşterea Domnului. Crăciunul se simte cel mai bine aici, la noi, în ţară. Mergi şi tu într-o comunitate de la noi ca să simţi ce înseamnă sărbătoarea”.

Totuşi am plecat spre Lourdes. Trebuie să recunosc că am avut ceva gânduri în inima mea: dacă va fi un Crăciun pustiu?

Însă, aseară, mi-am luat a doua lecţie de credinţă şi am înţeles încă o dată că Dumnezeu preferă calitatea cantităţii, că Dumnezeu e un rafinat, că Domnul are gusturi extraordinare. Am avut parte de o sfântă Liturghie care mi-a făcut noaptea de vis. Aici a fost şi este Crăciunul. Aici mi-am dat seama că Franţa (pe care mulţi o văd înstrăinată, păgână etc.) mai are încă multe lecţii de oferit.

Vreau să vă împărtăşesc cum mi-a fost Crăciunul aici, în comunitatea preoţilor capelani de la Lourdes. Când am să fiu mare am să fac şi eu aşa, dar până atunci, poate fac alţii.

Naşterea Domnului, mi-a spus un părinte de aici, înainte de a se celebra se pregăteşte. Şi aşa a fost. Liturghia era programată pentru ora 22:00, însă la ora 21:00 toţi, episcop, preoţi, persoane consacrate şi mulţi, mulţi laici, ne-am adunat în Bazilica Rozariului unde a început veghea de rugăciune prin care a fost chemat Emanuel în mijlocul nostru. Au fost şapte cântări în care Domnul Isus a fost chemat să vină să ne salveze, de fiecare dată invocat cu alt nume: Înţelepciune, Păstor, Ramură, Cheie, Soare, Rege şi Emanuel. Printre cântări se strecurau interpretări maiestoase de orgă şi rugăciunile episcopului. După fiecare cântare a fost adusă în procesiune spre altar câte o lumânare. Era lumina care pregătea calea Domnului. În cele din urmă, după rugăciuni, cântece şi meditaţii, a venit Pruncul. Episcopul a plecat din altar spre spatele bisericii, de unde a venit în procesiune înconjurat de copii cu lumânări în mână. Avea Pruncul în braţe şi l-a depus în ieslea pregătită la picioarele altarului. A început Crăciunul, mântuirea lumii: Cristos, Pruncul divin, era în mijlocul nostru. Apoi a început sfânta Liturghie, toată, dar absolut toată (inclusiv rugăciunea euharistică şi multe altele!) cântată! Nimic nu a fost grăbit, nimic nu a fost improvizat, nimeni nu părea să fie obosit sau plictisit. O biserică plină de oameni care se bucurau de prezenţa lui Cristos, de Crăciun. Şi cei mai mulţi erau francezi despre care fusesem învăţat că nu mai cred şi că nu mai vin la biserică. Erau aici. Şi au fost punctuali, răbdători, prezenţi, cântând plini de viaţă. Ei nu au stat la Liturghie, ci ei au participat. Erau acolo, se vedea pe chipul lor.

La sfârşitul sfintei Liturghii (am uitat să spun că nimeni nu a întârziat la slujbă, nimeni nu a stat pe-afară, deşi erau 15-20 de grade şi se putea sta în mânecă scurtă, nimeni nu a plecat mai devreme!) toţi am plecat în procesiune spre grota de la Lourdes, grota apariţiilor, unde era un amenajată o iesle cu sfânta Familie care aştepta Pruncul. Episcopul, ajutat de diacon, a purtat în procesiune pruncul şi l-a aşezat în ieslea pregătită pentru el. După toate acestea au urmat saluturile specifice Crăciunului, saluturi proclamate de episcop şi de preoţii concelebranţi în mai multe limbi. Printre altele, aici la Lourdes, a răsunat şi strigarea în limba rămână: Crăciun fericit!. Am fost plăcut surprins că urarea şi-a găsit ecoul şi răspunsul în mulţimea prezentă de unde a răsunat în româneşte: „Mulţumim! Crăciun fericit tuturor”.

Fiecare a plecat spre casă purtând în inimi vestea cea bună: Cristos, Dumnezeu cu noi, s-a născut. Spre casă am plecat împreună cu ceilalţi preoţi concelebranţi unde am avut parte de o agapă frăţească, de un moment (scurt, dar rodnic!) de comuniune.

Totul, dar absolut totul a fost luminos.

Aşadar, pentru a doua oară mi-am luat o lecţie bună de credinţă de la cei pe care unii îi numesc necredincioşi. Pentru a doua oară mă simt nevoit să strig: nu mai vorbiţi fără să ştiţi, nu mai spuneţi despre alţii, ceea ce nu e adevărat. Oamenii aceştia (germani sau francezi) m-au învăţat multe despre adevărata credinţă, despre cum trebuie trăită şi celebrată o sărbătoare aşa cum este Crăciunul (Franţa) sau Adormirea Maicii Domnului (Germania). Totul a fost solemn.

Acum inima îmi este plină de bucurie!

Vreau să-i cânt Domnului o cântare nouă. Tot pământul să tresalte în cântări de bucurie în această zi de sărbătoare. Să se bucure cerurile şi să tresalte pământul. Să vuiască marea şi toţi copacii pădurilor să tresalte de bucurie. Toată făptura, tot omul, să fie plin de bucurie în faţa Domnului care a venit între noi. Cristos este în mijlocul nostru.

Emanuel, Dumnezeu cu noi, să vă dăruiască cea mai frumoasă sărbătoare a Crăciunului. Să vă inunde cu fericirea sa împlinindu-vă toate aşteptările. Să vă dăruiască puterea de a-i cânta Domnului un cântec nou. Să vă facă să străluciţi de fericire alături de cei dragi.

Crăciun fericit!