Prea târziu te-am iubit…

Unele situaţii îţi oferă posibilitatea (ba chiar te obligă!) să meditezi asupra fragilităţii omului. Suntem atât de firavi! Orice adiere de vânt poate însemna sfârşitul vieţii sau, cel puţin, poate marca începutul unei schimbări considerabile. De nicăieri apare acel ceva ce devine punctul zero al vieţii noastre şi la care ne raportăm fie cât mai trăim aici pe pământ, fie în veşnicie.

M-am gândit şi am meditat asupra acestei realităţi când eram în avion, în drum spre ţară. Pentru câteva ore viaţa mea (şi a celorlalţi pasageri) a fost în mâna altui om, fragil şi el: pilotul, căpitanul aeronavei. El şi echipajul său făceau totul. Noi ceilalţi, plutitori între cer şi pământ, eram neputincioşi orice s-ar fi întâmplat. Nu puteam face nimic. Nu puteam controla nimic. Absolut nimic. Eram în avionul ce străpungea norii şi lăsa în urmă ţări, eram în mâinile unui om bine instruit (dar fragil!), dar ştiam (şi asta mă mai liniştea!) că eram mereu şi sub privirile Domnului.

Nu prea reuşeam să-mi iau ochii de la cerul atât de albastru (ca în picturile lui Raffaello şi mult mai intens decât albastru de Voroneţ, dar de o splendoare comparabilă!). Am privit cu nesaţ norii pufoşi peste care zburam (deşi gândul cu care m-am urcat în avion a fost să dorm până la aterizare!), m-am delectat cu munţii şi soarele strălucitor. Dar în tot acest timp ştiam că nimic, dar absolut nimic, nu mi-ar fi fost sprijin sau salvare dacă pilotul sau avionul ar fi făcut o manevră greşită sau ar fi păţit ceva. Asta m-a făcut să meditez şi să scriu câteva din aceste gânduri chiar acolo, în timp ce zburam. Le-am aşternut în scris ca să pot acum să le împărtăşesc cu voi şi să-i mulţumim Domnului că în pofida fragilităţii şi a pericolelor ce ne înconjoară (de-a dreptul mortale de multe ori!) suntem vii, trăim, împărtăşim amintiri, iubim, facem planuri etc.

Acolo sus, în aer, nu ai niciun sprijin. Dacă e să se întâmple ceva, nu ai pe nimeni să te ajute, să te salveze. Eşti fragil şi neputincios (ca şi aici pe pământ, de multe ori, chiar dacă nu ne dăm seama!). Acolo sus, deasupra norilor pufoşi, vecin cu cerul albastru, doar Dumnezeu părea să-mi şoptească: „Ai să ajungi cu bine. Nu te teme. Eu sunt cu voi”. Simţeam că-i aud vocea şi mai ales că-i văd chipul şi prezenţa când priveam la prospeţimea vieţii din copiii de lângă mine. Erau aşa fericiţi şi cu un chip atât de senin încât eram sigur că de dragul inimii lor Domnul ne va călăuzi pe aripile vântului şi vom ateriza cu bine la Bucureşti. Când ai lângă tine un cer atât de albastru şi copii atât de puri te simţi în siguranţă. Mereu prind curaj când privesc cerul. Mă tot uitam cu nesaţ la frumuseţea peisajelor care se derulau cu viteză uluitoare.

Tot drumul asta mi-am spus: vreau să înţeleg bine şi să nu uit să spun şi altora că suntem fragili. Alergăm în mare nesiguranţă de la ziua naşterii pentru acest pământ spre clipa naşterii pentru cer. Orice secundă poate fi ultima. Iar gândul acesta mă nelinişteşte atunci când îmi dau seama că nu am trăit fiecare secundă convins de această realitate. Nu am fost mereu pregătit pentru ultima secundă. De cele mai multe ori am tras întins peste ochii mei şi peste inima mea vălul expresiei: sunt tânăr, mai am timp! M-am ascuns în întunericul nesiguranţei tinereşti. Însă am înţeles (chiar dacă nu din prima!) că şi tinerii mor câteodată! Chiar şi copiii, ceea ce este sfâşietor (cel mai sfâşietor şi nu pot înţelege această realitate! E lucru cu care cred că am să mă împac greu şi de la care am cele mai multe „sechele” de când mă ocupam de bolnavii din spirale: de ce se îmbolnăvesc copiii şi de ce mor copii atât de mici şi nevinovaţi?!). Iar eu, deşi trecut de vârsta la care alţii au murit, mi-am permis (şi încă îmi permit uneori, spre ruşinea mea!) luxul de a spune: „mai am timp, sunt tânăr! Ultima clipă e departe!”. Acum scriu despre fragilitatea mea şi mâine mă port de parcă aş fi nemuritor pe acest pământ!

Toţi murim, dar niciunul nu ştie când. Toţi murim, dar doar unii se pregătesc. Toţi murim, dar puţini sunt cei care trăiesc mereu cu conştiinţa fragilităţii şi trecerii vieţii pământeşti.

Suntem fragili şi în pericol iminent de a muri atât în avion, cât şi în casă; putem să fim prinşi de ultima clipă şi în maşină, dar şi pe străzile din ce în ce mai aglomerate; momentul relevării fragilităţii noastre în toată splendoarea sfârşitului ni se poate cuprinde şi spălând liniştiţi vase pe fundalul unor melodii liniştite, dar şi construind edificii uriaşe, cocoţaţi pe schele înalte. Niciun loc nu este sigur (nici măcar cel mai sigur buncăr!), după cum niciun om nu este nemuritor (nici măcar cel mai indiferent în faţa morţii!). Ne uităm în jurul nostru şi vedem „jocurile” vieţii: unii se împiedică în timpul unei banale plimbări şi mor; asta în timp ce alţii supravieţuiesc unor accidente teribile sau unor căderi de la zeci de metri. Iar tot ce spunem, esenţa răspunsurilor şi nedumeririlor noastre în faţa unor astfel de întâmplări contradictorii, se rezumă doar la: „A mai avut (sau nu a mai avut!) zile!”

Fragilitatea noastră nu o putem îndepărta sau înlocui, dar nici nu putem (şi nici nu trebuie!) să trăim stresaţi de gândul la ea. Ceea ce putem face e să ne rugăm împreună cu psalmistul şi să spunem: „Învaţă-ne Doamne să numărăm bine zilele vieţii noastre”. Putem valorifica fragilitatea noastră trăind în fiecare zi la intensitate maximă, făcând tot ce e mai bine, trăind fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima, făcând fiecare lucru ca şi cum ar fi ultimul. Vorba unor pilde din predicile noastre: ce ai face dacă tocmai ai afla că mai ai de trăit doar 5 ore? Unii chiar atât mai au: 5 ore, alţii poate mai mult, alţii poate chiar mai puţin! Ce facem cu ultimele clipe ale vieţii noastre?

Fragilitatea noastră e compensată de atotputernicia lui Dumnezeu cel care a îngăduit ca după ce am stat suspendat între cer şi pământ (undeva la 10.000 de metri), acum să ajung acasă, la Iaşi, în faţa calculatorului şi să împărtăşesc cu voi gândurile mele, conştientizarea fragilităţii umane. Pentru aceasta bunătatea Domnului în veci o voi cânta şi cu gura mea voi vesti din zi în zi adevărul său, adevărul despre viaţă şi moarte, despre bine şi rău, despre virtute şi păcat, despre viaţa de aici (care trece repede şi noi ne ducem!) şi despre viaţa veşnică pe care o sperăm.

Amin, adică aşa să fie!