Prea târziu te-am iubit…

De mici am ascultat – şi vom asculta până când vom muri – întrebări de genul: „Ţie de ce ţi-e cel mai frică? Ce anume ţi-ar fi teamă să faci?”. Iar răspunsurile variază de la o vârstă la alta: mi-e frică de întuneric, mi-e frică de spaţii înguste, mi-e frică de aglomeraţie, mi-e frică să merg cu liftul sau cu avionul, mi-e frică să merg prin pădure, mi-e frică de apă, mi-e frică de Diavol, mi-e frică de examene, mi-e frică de sânge sau de acul de seringă, mi-e frică să merg la dentist, mi-e frică de mine, de tine, de oameni, mi-e frică de Dumnezeu etc.

Unii spun că ai nevoie de un pic de frică (teamă!) pentru a supravieţui. Când te temi înveţi să te aperi, să reacţionezi, să-ţi foloseşti bine toate instinctele şi capacităţile. Aşa cum am învăţat pe la diferite cursuri din liceu sau facultate, frica poate varia de la o formă binevenită de prudenţă, până la o dereglare a comportamentului uman exprimată prin fobii sau tot felul de reacţii paranoia.

Există şi în religie o amintire a fricii, dar care are două conotaţii, una pozitivă şi alta negativă. Cea pozitivă este amintită atunci când spune Scriptura: „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii” (Prov 1,7). Sau aceeaşi teamă pozitivă o ştim de atunci când ne-am pregătit pentru sacramentul sfântului mir. Atunci am învăţat că există o „frică de Domnul” ca dar al Duhului Sfânt (unul din cele şapte daruri cerute de la Duhul Sfânt împreună cu înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, tăria, ştiinţa şi evlavia), dar pe care nu contenim să-l cerem în rugăciunile noastre.

Ca parte negativă, frica o găsim în credinţa noastră mai ales atunci când ne raportăm la păcat şi la sacramentul sfintei spovezi, la căinţa necesară pentru o spovadă bună (Ştim că pentru ca o spovadă să fie bună se cer cinci lucruri: examinarea conştiinţei; părerea de rău pentru păcate (căinţa!); promisiunea să nu le mai săvârşeşti niciodată; acuzarea păcatelor sau mărturisirea; îndeplinirea pocăinţei). Atunci când ne căim de păcatele noastre, frica are un rol care diferenţiază căinţa desăvârşită de cea nedesăvârşită. Există o căinţă sau o părere de rău pentru păcate din pricină că am rănit iubirea lui Dumnezeu, părintele nostru. Şi aici avem acea căinţă desăvârşită, perfectă care izvorăşte din dragostea faţă de Dumnezeu. Dar avem şi căinţa nedesăvârşită când regretăm păcatele de frica Iadului: ne temem că nu vom merge în Cer şi vom ajunge în Iad unde va fi suferinţă.

Teama este atât de prezentă în viaţa omului încât în Biblie există pentru fiecare zi din an câte un strigăt îndreptat spre om: „Nu te teme!” (specialiştii spun că de 365 de ori stă scris în Sfânta Scriptură „Nu te teme!”).

Una dintre aceste chemări adresate de Dumnezeu omului este şi în evanghelia de astăzi: „Curaj! Eu sunt! Nu vă temeţi!” (Mc 6,50). Dar parcă poţi să nu te temi când eşti pe o barcă aruncată de valuri în toate direcţiile, cu vântul împotrivă, în toiul nopţii şi vezi pe cineva mergând pe mare?! (Când am fost într-o plimbare cu barca pe acel lac ni s-a spus că valurile acelei „mări liniştite” pot ajunge şi până la 8-10 metri când e furtună!). Şi să nu fie noapte, şi să nu fie marea Galileii, ci doar un amărât de lac cum e Ciricul (din Iaşi), şi să văd pe cineva venind pe apă spre mine, tot m-aş speria. Unde mai pui că se face că nu mă vede şi merge mai departe ca şi cum nu aş exista, ca şi cum nu m-ar cunoaşte. Teama ar fi şi mai mare. Să vezi pe cineva păşind peste apă, noaptea, pe furtună şi mai e şi cineva care are chipul unei persoane cunoscute şi să nu te temi?! Cam greu!

Însă ce e plăcut în toată întâmplarea aceasta este amintirea din copilărie a vocilor care ne alungau teama, a vocilor care ne linişteau. Când le-a vorbit Isus s-au liniştit. Apoi a urcat cu ei în barcă şi vântul s-a potolit. Sunt voci care alungă teama şi ne amintim această realitate de când eram mici şi fricoşi. Dacă auzeam o voce cunoscută (mama, bunica, prietenii) ne linişteam: „Sunt eu, am ajuns!”, şi nu ne mai speriam de uşa care tocmai se descuia. Sau: „Gata. Sunt aici. Nu te mai speria. Ce-ai visat de tremuri aşa?!” Şi se aşeza lângă noi în pat şi teama se risipea pentru că lângă noi era cineva cunoscut, cineva despre care ştiam că ne iubeşte.

De fapt, cred că nu atât vocea alungă teama, cât mai ales iubire. Da, iubirea risipeşte orice teamă. De asta, când iubeşti eşti în stare de cele mai mari nebunii şi faci lucruri despre care mai apoi te miri şi-ţi spui: „Doamne, cum am îndrăznit să fac asta?! Acum nu ştiu dacă aş mai avea curajul!” Şi pentru că iubeşti ai curajul şi faci din nou! Iubirea nu cunoaşte limite, bariere, frică. Iubirea e inventivă, plină de iniţiative, curajoasă. Iubirea şi teama nu vor locui niciodată împreună: cine iubeşte nu se teme nici măcar de moarte. Cum ne spune şi apostolul Ioan astăzi: „În iubire nu este frică, pentru că iubirea desăvârşită izgoneşte frica, deoarece frica presupune pedeapsă, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire” (1In 4,18).

Trăim timpuri în care ne-ar prinde bine ca în fiecare zi cineva în loc de bună dimineaţa sau în loc de un jurnal de ştiri plin de catastrofe sau ameninţări, să ne spună: „Nu te teme! Eu, Domnul, sunt cu tine”. Poate că ne-ar prinde mai bine dacă atunci când am deschide televizorul sau calculatorul am găsi scrise aceste cuvinte: „Nu te teme!”. Sau dacă cineva ne-ar striga din când în când de undeva din difuzoarele aparatelor de făcut muzica sau zgomot: „Domnul va ajuta pe săracul care strigă şi pe nenorocitul care cere ajutor. Domnul Dumnezeu va avea milă de cel slab şi lipsit şi va uşura viaţa săracilor” (Ps 71,12-13).

Avem nevoie de încurajări. Avem nevoie de strigătul fericitului Ioan Paul al II-lea: „Nu vă temeţi de Cristos!”. Avem nevoie de încurajarea din evanghelia zilei: „Curaj! Eu sunt; nu vă temeţi!” (Mc 6,50). Avem nevoie de iubire. Omenirea întreagă are nevoie de acea iubire în care nu este frică. Toţi avem nevoie de Cristos!

Miercuri, 9 ianuarie 2013 

9 ianuarie
Fer. Alexia Le Clerc, calug.

 

LECTURA I
Dacă ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne în noi.

Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan 4,11-18
¹¹ Preaiubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi suntem datori să ne iubim unul pe altul. ¹² Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată, dar, dacă ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea lui în noi este desăvârşită. ¹³ Noi cunoaştem că rămânem în el şi el în noi, prin faptul că ne-a dat din Duhul său. ¹⁴ Noi am văzut şi mărturisim că Tatăl l-a trimis pe Fiul ca mântuitor al lumii. ¹⁵ Cine mărturiseşte că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el şi el în Dumnezeu. ¹⁶ Noi am cunoscut iubirea, pe care Dumnezeu o are faţă de noi şi am crezut într-însa. Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el. ¹⁷ Prin aceasta se desăvârşeşte în noi iubirea, ca să putem fi încrezători în ziua judecăţii; fiindcă, aşa cum este Cristos, la fel suntem şi noi în lumea aceasta. ¹⁸ În iubire nu este frică, pentru că iubirea desăvârşită izgoneşte frica, deoarece frica presupune pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 71,1b-2.10-11.12-13 (R.: cf. 11)
R.: Doamne, te vor adora toate neamurile pământului.
^1b Dumnezeule, dăruieşte împăratului puterile tale
şi înzestrează cu sfinţenia ta pe fiul împăratului,
² şi el va judeca pe poporul tău cu dreptate
şi pe săracii tăi cu nepărtinire. R.

¹⁰ Regii din Tars şi ai insulelor vor oferi daruri,
regii arabi şi din Saba vor aduce prinosuri.
¹¹ Toţi împăraţii se vor închina înaintea lui,
toate popoarele îi vor sluji. R.

¹² Domnul va ajuta pe săracul care strigă
şi pe nenorocitul care cere ajutor.
¹³ Va avea milă de cel slab şi lipsit
şi va uşura viaţa săracilor. R.

VERS LA EVANGHELIE cf. 1Tim 3,16
(Aleluia) Mărire ţie, Cristoase, propovăduit neamurilor;
mărire ţie, Cristoase, venit în lume. (Aleluia)

EVANGHELIA
L-au văzut umblând pe mare.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 6,45-52
⁴⁵ După înmulţirea pâinilor, Isus i-a făcut pe ucenici să intre în luntre şi să treacă înaintea lui pe celălalt ţărm, spre Betsaida. În acest timp el avea să dea drumul mulţimii. ⁴⁶ După ce le-a dat drumul, s-a urcat pe munte, ca să se roage. ⁴⁷ Când s-a înserat, luntrea era în mijlocul mării, iar el era singur pe ţărm. ⁴⁸ Văzându-i cum se chinuiau vâslind, – căci vântul le era împotrivă – spre ziuă a venit la ei mergând pe mare şi voia să treacă pe lângă ei. ⁴⁹ Când l-au văzut, mergând pe mare, li s-a părut că este o nălucă şi au început să strige de spaimă, căci toţi îl văzuseră şi erau îngroziţi. ⁵⁰ Dar îndată, Isus le-a vorbit: „Curaj! Eu sunt; nu vă temeţi!” ⁵¹ S-a suit la ei în luntre şi vântul s-a potolit. Erau peste măsură de uluiţi, ⁵² căci nu pricepuseră nimic din minunea înmulţirii pâinilor; inima le era împietrită.

Cuvântul Domnului