Prea târziu te-am iubit…

Timpul trece necruţător peste toţi. Cu toate acestea, povesteşte el, am mers plin de speranţă la uşă. Eram convins că nimic nu s-a schimbat şi va tresări de bucurie la vederea mea. Când a deschis uşa, trecerea timpului nu s-a mai observat. Arăta exact la fel. Doar că… bucuria pe care o speram a fost exprimată printr-o întrebare care m-a blocat. Am auzit doar atât: „Da, vă rog! Cu ce vă pot ajuta? Pe cine căutaţi?” … Am început să îngân, fâstâcit că: „Aş fi vrut să….”. Dar m-am oprit şi am spus doar: „Mă scuzaţi. Cred că am greşit!”. M-am întors şi am plecat. Îmi amintesc şi acum piatra pe care m-am aşezat imediat şi am plâns aşteptând trecerea vindecătoare a timpului. Da, ştiu că nu greşisem, acolo locuia, doar că „aş fi vrut să nu mă uite”.

Fiecare rană doare în felul ei, are forma ei şi trece diferit. Există o rană care pătrunde în profunzimea fiinţei noastre, care ne răpeşte liniştea somnului şi bucuria răsăritului, care ne aşterne pe chip cutele negre ale dezamăgirii. Rana aceasta este uitarea. Să iubeşti şi să fii uitat; să faci un bine şi să fii uitat; să aștepți pe cineva și să fii uitat… toate sunt forme brutale ale nerecunoștinței, ale lipsei de atenție și afecțiune față de cei din jurul nostru. Toate aceste uitări îţi îmbracă trupul într-un veşmânt al durerii şi fac să ţâşnească lacrimi greu de oprit.

Oamenii au încercat să inventeze fel și fel de modalităţi pentru a nu mai uita. Au pus unei flori numele „nu mă uita”; au scris cântece şi poezii pentru prevenirea uitării; au inventat agendele electronice cu „Remember”; au revoluţionat medicina şi au inventat tratamente care ajută memoria etc. Însă cred că uitarea, atunci când e vorba despre oameni şi nu despre informaţii, nu ţine atât de minte, de memorie, de creier, ci ţine mai ales de inimă. Când spun inimă nu mă gândesc neapărat la acel organ vital şi fragil, ci mă gândesc la sediul sufletului nostru, la centrul fiinţei noastre, la locul în care îşi au cartierul general cele mai profunde trăiri umane. Cred că e o diferenţă între a scoate pe cineva din mintea ta şi a-l îndepărta de la inimă, a-l uita, a-l face ca şi cum nu ar exista. Ba mai rău decât nu ar exista: a-l face ca şi cum nu ar fi existat niciodată.

Oricât de mult ne-am strădui şi indiferent câte propuneri ne-am lua şi câte măsuri de precauţie am utiliza, tot uităm şi tot vom fi uitaţi. Tuturor ni se întâmplă să uităm şi să fim uitaţi. Însă cel mai uitat dintre tot ceea ce există, raportat la binele făcut, mi se pare Dumnezeu. Cu toate că a lăsat cele mai multe semne ale prezenţei sale în viaţa noastră, totuşi este atât de uşor uitat, neglijat. Trebuie să sufere enorm văzând indiferenţa noastră. Deşi trăim înconjuraţi de biserici şi icoane, de oameni şi îngeri, de animale şi plante, toate opere ale iubirii sale, trăim ca şi cum nu ne-am cunoaşte. Povestea de la începutul meditaţiei este reîntâlnirea dintre om şi Dumnezeu. De zeci de ori bate la uşa noastră şi mereu e tratat ca un necunoscut.

Poate de aceea, Domnul s-a văzut nevoit să facă întreg poporul să cânte, aşa cum am cântat şi noi astăzi la Sfânta Liturghie, împreună cu psalmistul: „Nu uitaţi niciodată faptele minunate ale Domnului” (Ps 77,7). Nu uitaţi niciodată câte a făcut şi continuă să facă pentru noi. Niciodată. Să-l recunoaştem când bate la uşa noastră. Oare cum poţi uita pe cineva care ţi-a oferit nemurirea. Şi nu orice fel de nemurire, ci una fericită: viaţa veşnică împreună cu el într-o împărăţie unde nu va mai fi nici plâns, nici durere, ci doar fericire veşnică.

Mă gândesc la evanghelia de astăzi şi mă întristez un pic la gândul că nu ştim numele celor patru oameni care l-au purtat pe paralitic. Nu cred că aceştia patru au fost vreodată uitaţi de omul vindecat în mod minunat de Isus. Şi totuşi, de ce nu a rămas numele lor să fie povestit împreună cu prietenia lor, împreună cu gestul lor de fidelitate faţă de cel bolnav? Oare să-i fi uitat paraliticul pe binefăcătorii lui? Dar oare pe Isus l-a uitat? Chiar aşa: oare cum o fi vorbit paraliticul despre omul care i-a spus: „Fiul meu, ţi se iartă păcatele! … Ridică-te, ia-ţi targa şi du-te la casa ta” (Cf. Mc 2, 5.11)? Sper din inimă să nu-l fi uitat niciodată pe Isus şi nici pe cei patru care l-au purtat la Domnul, care au făcut vindecarea lui posibilă. Altfel, totul ar fi trist!

Întâlnim iubiri devenite istorie, împietrite pe tablouri sau în versuri în loc să dăinuie în inimi; întâlnim binefaceri despre care mai vorbesc doar alţii, în timp ce beneficiarul se poartă cu o nerecunoştinţă greu de înţeles; întâlnim morminte peste care au crescut tot felul de buruieni şi sălbăticiuni printre care abia se mai vede scris undeva, într-un colţ al crucii: „nu te vom uita niciodată!”. Ce bine ar fi să nu lăsăm în urma noastră astfel de amintiri, astfel de împietriri, nerecunoştinţe sau buruieni sufocante!

Legat de uitare mai sunt încă două adevăruri: uitările imposibile şi uitările necesare. Este adevărat că uneori îţi doreşti să uiţi, dar nu poţi: amintirea unor oameni care s-au înstrăinat de tine este atât de dureroasă încât ai face orice să nu-ţi mai aduce aminte de ei, de gestul lor. Dar nu reuşeşti. Este suficientă o adiere de parfum, un cântec, o culoare, un gust… şi cel uitat devine prezent. Acolo e semnul clar al unei iubiri care va dăinui mereu. Şi nu trebuie să ne împotrivim aducerii aminte, ci dimpotrivă să purtăm recunoştinţă pentru tot frumosul pe care celălalt l-a adus în viaţa noastră, sperând în cele mai frumoase revederi.

Cât despre uitările necesare, e bine să ştim că există şi momente când trebuie să uităm. Este necesar să uităm răul pe care alţii ni l-au făcut pentru ca iertarea noastră să fie deplină. Nu e vorba despre acea trecere cu vederea sau despre ceea ce în limbaj popular se numeşte „închiderea ochilor” şi ne prefacem că nu am văzut, că nu ne-a durut, că nu s-a întâmplat. Nu! Ci este vorba despre acea uitare a răului în speranţa că iertarea oferită va trezi în celălalt uimirea, dar şi căinţa. Este acea uitare benefică a răului primit în speranţa că celălalt se va îndrepta şi va fi mai bun. Este acea uitare care izvorăşte din iubire, acea iubire despre care ştim că este „îndelung răbdătoare, nu se mânie şi nu ţine cont de răul primit” (cf. 1Cor 13,4-5).

Da, să cântăm, să înălţăm mâinile noastre şi să trezim în noi cele mai frumoase amintiri spunând tuturor: „Nu voi uita niciodată faptele minunate ale Domnului”. Da, nu voi uita niciodată cei mai minunaţi oameni din viaţa mea, cei pe care Domnul şi bunătatea sa mi i-a scos în calea vieţii. Nu voi uita niciodată binefacerile primite! Nu-i voi uita niciodată pe oameni şi pe Dumnezeu, faptele lor de binefacere întâmplate în viaţa mea. Amin!

Vineri, 18 ianuarie 2013 

Vineri din saptamâna 1 de peste an
Sf. Prisca, m.

 

LECTURA I
Să ne străduim să intrăm în această odihnă.

Citire din Scrisoarea către Evrei 4,1-5.11
Fraţilor, ¹ Dumnezeu a promis că vom intra în locul său de odihnă şi această promisiune rămâne în vigoare, însă trebuie să ne temem pentru unul sau altul dintre voi, să nu sosească prea târziu. ²Desigur, noi am primit vestea mântuirii, ca şi cei care au ieşit din Egipt; cu toate acestea, cuvântul pe care ei l-au auzit nu le-a slujit la nimic, pentru că l-au auzit, fără să-l primească în ei cu credinţă.³ Însă noi care avem credinţă, intrăm în acest loc de odihnă, căci Dumnezeu spune: „În mânia mea m-am jurat: Nu vor intra în odihna mea!” Desigur că lucrarea sa a fost terminată de la crearea lumii, ⁴cum spune Scriptura, referitor la ziua a şaptea: „Dumnezeu s-a odihnit în ziua a şaptea, după ce a terminat lucrările sale”. ⁵ Or, în psalm, se spune: „Nu vor intra în odihna mea!” ¹¹ Să ne străduim deci să intrăm în această odihnă, pentru ca nimeni să nu mai cadă în greşeală, urmând exemplul celor care n-au ascultat.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 77,3 şi 4bc.6c-7.8 (R.: cf. 7c)
R.: Nu uitaţi niciodată, faptele minunate ale Domnului.
³ Ceea ce am auzit şi ştim,
ceea ce ne-au povestit părinţii noştri,
^4bc vom vesti generaţiei viitoare,
vom vesti faptele glorioase ale Domnului,
puterea lui şi minunile pe care le-a făcut. R.

^6c Copiii, când se vor face mari,
să vorbească despre ele copiilor lor,
⁷ pentru ca aceştia să-şi pună încrederea în Dumnezeu,
să nu uite lucrările lui Dumnezeu şi să păzească poruncile sale. R.

⁸ Să nu fie ca părinţii lor,
o generaţie neascultătoare şi răzvrătită;
o generaţie care avea o inimă nestatornică
şi al cărei duh nu era credincios lui Dumnezeu. R.

ALELUIA Lc 7,16
(Aleluia) Un profet mare s-a ridicat între noi; Dumnezeu a vizitat poporul său. (Aleluia)

EVANGHELIA
Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 2,1-12
¹ Isus era din nou în Cafarnaum. Răspândindu-se vestea că se afla într-o casă, ² s-a adunat acolo atâta lume, încât nu mai era loc nici în faţa uşii; Isus le vestea cuvântul lui Dumnezeu. ³ Atunci au sosit patru oameni care i-au adus un paralitic. ⁴ Cum nu-l puteau aduce până la Isus din cauza mulţimii, au desfăcut acoperişul deasupra locului unde se afla Isus, şi, prin deschizătură, au lăsat în jos targa pe care zăcea paraliticul. ⁵ Văzându-le credinţa, Isus a spus paraliticului: „Fiul meu, ţi se iartă păcatele”. ⁶ Unii cărturari, care erau de faţă, se gândeau în sine: ⁷ „Cum poate să vorbească astfel? Este o blasfemie! Cine altul poate ierta păcatele, afară de Dumnezeu?” ⁸ Isus, în duhul său, a cunoscut imediat ce gândeau şi le-a spus: „De ce vă gândiţi astfel în inimile voastre? ⁹ Ce este mai uşor: a spune celui paralizat «Ţi se iartă păcatele!», sau a spune «Ridică-te, ia-ţi targa şi umblă!»? ¹⁰Însă ca să ştiţi că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ – i-a spus celui paralizat –¹¹ Îţi zic: Ridică-te, ia-ţi targa şi du-te la casa ta!” ¹² Omul s-a sculat imediat, a luat targa şi a plecat în văzul tuturor. Toţi au rămas uimiţi; îl preamăreau pe Dumnezeu şi spuneau: „Aşa ceva n-am mai văzut niciodată!”

Cuvântul Domnului