Prea târziu te-am iubit…

În zadar ne-am fi născut,
dacă nu am fi fost răscumpăraţi
prin moartea şi învierea lui Cristos!

Pe drept se spune că nu e cel mai greu să fii primul, ci mult mai greu e să rămâi primul. Cei care practică o competiţie, fie sportivă, fie economică, fie politică ştiu că lucrul cel mai greu nu e să ajungi cel mai bun, să ajungi în top, ci lucrul cel mai greu este să te menţii mereu primul pe scara competiţiei. Vedem, de exemplu, în sport: o echipă câştigă anul acesta, o alta la anul şi aşa mai departe. Sau poate că elevii şi studenţii înţeleg cel mai bine acest lucru atunci când îşi amintesc că nu e atât de greu să iei premiul întâi în clasele primare, ci mult mai greu e să iei premiul întâi până la facultate, mult mai greu e să iei nota zece în fiecare zi.

Plecând de aici, putem spune, că nu e lucrul cel mai greu să ajungi la învierea lui Cristos, să o trăieşti pentru o noapte sau pentru o zi, ci lucrul cel mai greu e să rămâi în această înviere, să rămâi viu mult timp. Concret: în noaptea de înviere şi în duminica paştelui, bisericile sunt pline, rândurile la sfânta împărtășanie sunt lungi spre bucuria întregii Biserici, dar mai ales spre bucuria lui Dumnezeu. Însă trece o zi, trec două și lucrurile revin la normal: bisericile se umplu cu aceeași oameni de dinainte de Paști iar în rândurile pentru sfânta împărtășanie se așază din nou aceiași oameni, bătrâni şi tineri. Restul unde sunt, unde vor fi? Cineva spunea: „sper să reușesc și anul acesta să mă împărtășesc de două ori, sâmbătă noaptea şi duminică”. De două ori?! Şi în rest? Îl punem pe Cristos cel înviat înapoi în mormânt? Sau ce facem cu el?

Despre această realitate aş vrea să medităm: cât durează Paştele în viaţa noastră? Cât rămânem pe culmea învierii lui Cristos? Cât alegem să stăm împreună cu Cristos? Cât ne-am propus anul acesta să ne împărtăşim? Întreb de împărtăşanie pentru că primirea ei este semnul stării de har, al curăţiei sufleteşti, iar cine se împărtăşeşte este viu împreună cu Cristos cel înviat. Aceasta pentru că noi ştim cine întrerupe învierea, cine ne poate opri Paştele: păcatul! Aşadar, cât ne-am propus să stăm departe de păcat? Cât de hotărâţi suntem anul acesta?

Ştim oamenii care merg în pelerinaje în Țara Sfântă, la Lourdes, la Fatima, la Roma și care vin acasă schimbați, convertiți. Spun unii: „nu ai cum să vezi cu ochii tăi că un bolnav delcarat aproape mort se vindecă şi să nu fii marcat sau să te întâlneşti cu un vizionar şi să-i asculţi cuvintele şi să nu fii mişcat în inima ta”. Sunt alţii care au parte de un accident sau de ceva neobișnuit în viața lor și rămân marcați pentru totdeauna. Îşi schimbă viaţa. Dacă ne uităm la ştiri sau citim undeva despre un om care a murit pentru că a consumat prea mult alcool sau pentru că a fumat începem să ne întrebăm dacă nu ar trebui să schimbăm ceva în viaţa noastră. Dar oare să te întâlnești cu un om mort și înviat nu ar trebui să fie un șoc care să ne marcheze toată viața, să dea un curs vieţii de zi cu zi? Dacă în seara aceasta ar veni cineva de-al nostru despre care ştim că este mort şi ar intra în casa noastră, ar sta cu noi la masă, ne-ar vorbi, oare nu am fi şocaţi, oare nu ne-ar marca pentru totdeauna această revedere cu unul venit dintre cei morţi? Şi iată că aici în biserică este zilnic cineva mai mult decât un om. Avem în faţa noastră, în sfânta Euharistie şi în Cuvâtul Domnului, pe însuşi Dumnezeu mort şi înviat: cum ne schimbă această înviere, această întâlnire cu unul întors dintre cei morţi?

Cum se face că la ceea ce vedem la ştiri sau auzim în buletinele informative de la radio reacţionăm uneori hotărâtor, dar dacă venim la Biserică sau citim acasă sfânta Scriptură şi auzim „despre Isus din Nazaret, acest bărbat pe care Dumnezeu l-a adeverit înaintea voastră prin faptele puternice, prin minunile şi semnele pe care le-a săvârşit printr-însul în mijlocul vostru, după cum voi înşivă o ştiţi.  Pe omul acesta, dat în mâinile voastre, după planul rânduit şi după ştiinţa de mai înainte a lui Dumnezeu, voi l-aţi ucis, răstignindu-l prin mâinile celor fărădelege; dar Dumnezeu l-a înviat, eliberându-l de legăturile morţii” (Fap 2,22-24),  aşa cum am auzit în prima lectură de la această Liturghie, reacţiile noastre sunt doar pentru o zi, două…o lună. Oare ce întrebări naşte în inima noastră, ce reacţii apar în viaţa noastră, în urma întâlnirii cu Cristos cel viu şi cât durează aceste reacţii?

Cei mai mulţi dintre noi am participat la slujba din noaptea de înviere. E fascinant acel moment când toţi cei prezenţi având lumânărea în mână reînnoisc făgăduinţele de la botez. Biserica e plină de strigătul solemn şi ferm: „mă lepăd”! Vă amintiţi când preotul ne-a întrebat:

„Vă lepădaţi de Satana?” Şi am răspuns: „mă lepăd”.

Şi a adăugat: „Şi de toate faptele lui?” Şi am răspuns convingător, cu o mână strângând lumânarea şi cu una lipită de piept: „Mă lepăd”.

Şi a insistat părintele: „Şi de toată trufia lui?”. Iar noi, pentru a treia oară, hotărâţi pentru veşnicie am răspuns: „Mă lepăd!”

Iar apoi la fel de solem am strigat: „Cred! Cred în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt! Cred Biserica şi toate adevărurile de credinţă”. Ne-am lepădat de de Satana, începutul şi cauza oricărui păcat, şi ne-am declarat iubirea şi credinţa faţă de Dumnezeu. Dar pentru cât timp am făcut aceasta? Cât a durat sau va dura lepădarea noastră? Altfel spus, cât durează Paştele nostru? Poate că nu odată pe an, ci zilnic, dimineaţa şi seara, poate şi mai des, trebuie să reînnnoim aceste făgăduinţe pentru a putea să trăim cu Cristos cel viu, pentru că noi nu vrem să-l punem din nou pe Cristos în mormânt.

Există o expresie, des folosită de părinţi şi bunici când sunt supăraţi pe copii sau pe nepoţi, expresie folosită de asemenea şi între soţi: „Mă bagi în mormânt prin comportamentul tău” sau „Ai să mă omori dacă continui aşa”! Astăzi este Cristos cel care ne strigă: ai să mă bagi din nou în mormânt dacă continui aşa! Ai să mă răstigneşti din nou şi ai să mă omori! Dacă ne-am lepădat de Satana şi l-am ales pe Dumnezeu, atunci aşa să facem, zi de zi şi să se vadă acest lucru. Să nu-l urcăm din nou pe Cristos cel viu pe crucea morţii şi să-l străpungem până la moarte; să nu rostogolim din nou piatra peste mormântul în care a fost pus; să-l lăsăm să fie viu, să trăiască, să ne vorbească.

Iată o altă invitaţie: să-l alegem zilnic pe Domnul. Aceasta pentru că mereu trebui să răsune în inima noastră un fragment din preconiul pascal – vestirea solemnă a învierii:

„În zadar ne-am fi născut, dacă nu am fi fost răscumpăraţi.

Cât de minunată este bunătatea şi îndurarea ta faţă de noi!

O, admirabilă revărsare a dragostei:

Pentru a-i răscumpăra pe sclavi, l-ai dat pe însuşi Fiul tău”.

Să reţinem că în zadar ne-am fi născut dacă nu am fi fost rscumpăraţi prim marea bunătate şi minunata îndurare a Domnului! În zadar e totul dacă nu facem ca să beneficiem de această răscumpărare care este o admirabilă revărsare a dragostei. Noi am fost martori ai acestei revărsări de dragoste: din joia cea mare a sacramentelor, trecând prin noaptea agoniei şi a trădării, a arestării şi a renegării, prin ziua batjocorii şi a judecării, a biciuirii şi a răstignirii. Toate aceste suferinţe au trecut iar acum e viu şi trebuie să ne dăm seama de acest lucru şi să-l valorificăm. Fraţilor, în zadar ne-am fi născut dacă Dumnezeu nu ne-ar fi iubit. Iar iubirea lui, aşa cum a spus-o Isaia atât de bine, e veşnică: „Munţii pot să se mute din loc şi dealurile să se clatine, dar dragostea mea nu se va îndepărta de tine şi legământul meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, cel care te iubeşte!” (Is 54,10). Dacă nu am uita acest adevăr al veşniciei iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, am lupta cu mai mult interes pentru ca învierea lui Cristos să dureze mai mult în viaţa noastră.

Chiar dacă uităm, e Dumnezeu cel care vine şi ne aminteşte această iubire veşnică cere din partea noastră o reacţie care să dureze; această viaţă dăruită pe cruce şi înălţată dintre cei morţi cere adeziunea noastră la viaţă: învierea noastră – ca iubitori ai vieţii – cât durează? Spun unii: „Eu aş vrea să dureze toată viaţa, dar am atâtea probleme, griji, slăbiciuni. E prea greu pentru mine! Eu nu sunt un sfânt”. Ei bine în situaţii de acestea să ne amintim ceea ce tocmai am ascultat în prima lectură. L-am auzit pe apostolul Petru vorbind cu glas puternic. Suntem uimiţi de transformarea lui şi a celorlalţi. Pare de necrezut că tocmai ei sunt cei care vorbesc, ei care fugiseră şi stătuseră cu uşile încuiate, după moartea lui Cristos. Petru şi ceilalţi apostoli ne strigă astăzi că transformarea e posibilă, scăparea de sub puterea fricii şi a păcatului e posibilă. Mai mult, ei ne spun că toate acestea nu sunt doar posibilie, ci sunt necesare. Să nu ne descurajăm pentru că reacţiile noastre de teamă şi de descurajare sunt normale, după cum normale au fost şi reacţiile lor. Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat, dar cei mai mulţi am păţit acest lucru: ne-am pus încrederea într-un om, mai ales în cei apropiaţi, în prieteni, şi am fost dezamăgiţi. Sau alţii şi-au pus speranţe în noi şi au avut parte de mari deziluzii. Vă amintiţi un astfel de caz, de cineva care v-a dezamăgit? Câtă durere şi debusolare după o astfel de întâmplare, mai ales dacă cel care ţi-a promis multe, care ţi-a spus că te va ajuta necondiţionat, te-a părăsit. Aşa au fost iniţial şi apostolii: îşi puseseră mari speranţe în Cristos, însă l-au văzut mort şi s-au descurajat, s-au încuiat, s-au simţit părăsiţi, trădaţi, dezamăgiţi. Însă, Cristos a înviat, iar ei au aflat şi iată-i transformaţi. Au conlucrat cu harul şi au devenit alţii!

Ei bine, aşa trebuie să fie şi pentru noi învierea, o transformare. Avem nevoie de această veste bună într-o lume plină de veşti rele! Avem nevoie de învierea Domnului, de speranţa adusă de el! De curajul său! Avem nevoie de acel strigăt din Evanghelie proclamat de însuşi Domnul înviat: „Bucuraţi-vă şi nu vă temeţi!” (Mt 28,9-10) Nu vă temeţi de aceste timpuri grele. Staţi lângă Cristos cel viu! Staţi cu cel înviat şi el vă va fi bucuria vieţii în orice încercare! Rămâneţi cu el pe înălţimea harului unde ne-am urcat prin spovadă şi împărtăşanie. E greu să rămâi în top, în vârf, dar cu Cristos cel atotputernic, e posibil. Să ne lepădăm de păcat, de Satana şi să-l alegem pe Domnul în fiecare dimineaţă şi zilnic el ne va spune: „Nu te teme. Curaj!”.

Şi aş mai sublinia un lucru – pe lângă lepădarea de Satana și conștientizarea că în zadar ne-am fi născut şi că totul fără Cristos cel viu e doar zădărnicie –, şi anume cuvintele cu care s-a terminat lecturia întâi: „Noi toţi suntem martori ai acestui fapt”, ai lui Cristos cel înviat (Fap 2,32). Să-i fim şi noi martori acolo unde ne poartă viaţa, mai ales în familiile noastre. Biserica se roagă şi acum pentru familii în cel de-al doilea an dedicat acestei instituţii sacre: să-l ducem pe Cristos cel viu în familiile nostre. Luaţi-l de aici, de pe altar, şi purtaţi-l acasă, mai ales în acele case şi inimi în care poate nu a intrat nici anul acesta, după cum nu a intrat nici anul trecut, după cum poate nu a mai fost primit de cinci sau zece ani. Să-i fim martori purtându-l din casă în casă, din inimă în inimă.

Mi-a plăcut mult o imagine din noaptea înverii care se poate aplica acestei misiuni de a trasmite, de a fi purtători de Cristos cel viu. În noaptea de înviere, când biserica era în întuneric, după ce s-a aprins lumânarea pascală, lumea venea şi primea lumină. Fiecare lua şi dădea mai departe făra ca lumina lui să se micşoreze. Luam lumină şi dădeam şi altora şi biserica a devnit luminată ca ziua fără ca cineva să piardă ceva din propria sa lumină. Aşa trebuie să-l purtăm altora pe lumina lumii, pe Cristos biruitorul morţii şi al păcatului. Duceţi-l la locurile de muncă, la şcoală, la vecini, la cei care nu au venit, la cei care l-au uitat. Cristos vrea să ajungă la toţi ca să le lumineze viaţa. Cristos împărţit nu se micşorează, ci creşte şi luminează şi mai tare. Totodată să menţinem aprinsă lumina lui Cristos în viaţa noastră cât mai mult timp. Să ne repetăm conştiincios poate clipă de clipă întrebarea: „cât durează învierea noastră împreună cu Cristos?” Noi decidem în colaborare cu harul: să alegem anul acesta o înviere care să dureze. Să alegem viaţa, să alegem bucuria autentică, să alegem lumina care nu se micşorează şi nu se stinge niciodată.

Să cerem mijlocirea Preacuratei noastre Maria, cea pe care o invocăm în rugăciunile noastre ca ajutorul creştinilor şi scăparea păcătoşilor, cea care i-a zdrobit capul sarpelui, ca ea să ne ajute să trăim zilnic învierea Domnului. Maica vieţii şi a harului să ne ajute să nu-l mai lăsăm pe Domnul gloriei în mormânt.

Cristos, speranţa mea, a înviat. Mergeţi şi spuneţi tuturor că Domnul e viu. Amin.