Prea târziu te-am iubit…

În timpul nopţii, un înger al Domnului a deschis uşile temniţei şi scoţându-i afară, le-a zis: „Mergeţi în templu şi vestiţi poporului cu îndrăzneală toate aceste cuvinte ale vieţii” (Fap 5,19-20). Acestea sunt cuvinte pe care le-am ascultat în prima lectură de astăzi. Însă care sunt acele cuvinte ale vieţii despre care îngerul le cere ucenicilor să vorbească şi implicit ne cere şi nouă?

Cred că sunt cuvintele pe care tocmai le-am ascultat în sfânta Evanghelie:  „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Căci Dumnezeu a trimis pe Fiul său în lume, nu ca să osândească lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el (In 3,16-17) – Fiul lui Dumnezeu a venit nu ca să osândească, nu ca să arate cu degetul, ci ca să mântuiască. Acestea sunt cuvintele vieţii, acesta este adevărul vital care trebuie să prindă rădăcini în inma noastră, acesta este izvorul vieţii: iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. Fără această iubire a lui Dumnezeu faţă de noi – iubire dusă până la dovada supremă a morţii pe cruce – nu suntem nimic. Din această iubire ne vine tot harul şi toată binecuvântarea.

Păcat însă că de cele mai multe ori noi nu ne regăsim în această primă parte a evangheliei. Uităm să contemplăm şi să trăim în acest adevăr al iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, iubire exprimată prin Cristos. Noi, de cele mai multe ori, ne regăsim în partea a doua a evangheliei: „când lumina a venit în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci cine săvârşeşte răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se dea în vileag faptele” (In 3,19-20). Deşi avem atâtea motive să fim buni, să iubim lumina, să înfăptuim dreptatea, ne bălăcim în mocirla răului.

Ieşim în stradă şi scandăm cu vehemenţă că vrem o lume mai bună şi o ţară cu mai multă dreptate şi-i punem pe toţi la zid. Dar când vine vorba de noi, de efortul nostru pentru acea lume mai bună, de lupta cu noi înşine pentru a renunţa la rău, la viciu, la propriile defecte… atunci… atunci… lăsăm să se aştearnă liniştea sau spunem: „dar de ce să fiu eu primul”. Decât să ne schimbăm noi şi să începem să trăim cuvântul vieţii, să trăim ca fii ai luminii, mai bine spunem că „în fond, merge şi aşa. Ce-o fi o fi!”. Decât să ieşim din întuneric la adevărata lumină mai bine ridicăm umerii şi spunem că „Asta e. Dacă nu se poate, nu se poate. Cum am trăit până acum, vom trăi şi în continuare”. Resemnarea în rău, obişnuinţa de a vieţui cu păcatul, lipsa dorinţei de a mai lupta pentru adevăr sunt piedicile nu atât pentru o lume mai bună, cât pentru un om mai bun. Toate acestea mă împiedică pe mine să fiu mai bun. Pe mine şi pe tine. Lumea mai bună începe cu noi, cu mine şi cu tine, în ziua când ne hotărâm să trăim ca fii ai luminii: fără compromisuri, fără convieţuiri cu păcatul, fără abandonarea luptei. Nu te mai uita la celălalt, nu te mai compara cu celălalt, nu-l mai acuza pe celălalt: nici măcar Cristos – care cunoaşte totul despre celălalt – nu a venit să-l osândească, să-l arate cu degetul!

Adevărul este că m-am săturat de oameni care arată cu degetul. Indiferent ce deschid (radio, tv, net, ziar etc.) văd degete îndreptate spre politică, economie, Biserică, sport, justiţie, spre tot ce mişcă şi poate fi acuzat. Parcă fiecare şi-a tatuat pe frunte: „Toţi sunt vinovaţi de răul în care trăim, mai puţin eu!”. Oare cum se face că în fiecare dimineaţă auzim cum „celălalt” e vinovat?! Oare chiar aşa e: mereu e vinovat doar celălalt? Oare eu chiar am făcut totul de-mi permit să arăt cu degetul?! Oare eu chiar am vestit cuvântul vieţii cu îndrăzneală în fiecare zi? Ba mai mult, eu chiar am trăit în fiecare zi cuvântul vieţii?! Oare eu chiar am fost om, om de caracter în fiecare clipă a vieţii şi în fiecare circumstanţă a vocaţiei mele?! Oare…

Singurul vinovat pentru că lucrurile merg rău sunt eu, nu celălalt. Abia după ce mi-am dat seama de acest adevăr, lucrurile vor începe să meargă mai bine. Cel care are nevoie de schimbări sunt eu, apoi vecinul sau „celălalt”! Ah, câtă mângâiere în aceste cuvinte: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Căci Dumnezeu a trimis pe Fiul său în lume, nu ca să osândească lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el (In 3,16-17). Dumnezeu nu ne osândeşte, nu ne arată cu degetul: el este cel care ne mântuieşte. El, Cristos, este cel care ne arată cum facem această lume mai bună: fiind noi primi cei care ne jertfim pentru fraţii noştri, fiind noi primi cei care încetăm să arătăm cu degetul, fiind noi primii care trăim în lumină.

Aşa să ne ajute Dumnezeu.

Amin!

Miercuri, 10 aprilie 2013 

Miercuri din saptamâna a 2-a a Pastelui
Ss. Apoloniu, pr. m.; Macarie

LECTURA I
Iată, bărbaţii pe care i-aţi aruncat în temniţă stau în templu şi învaţă poporul.

Citire din Faptele Apostolilor 5,17-26
În zilele acelea, ¹⁷ marele preot şi toţi cei care erau împreună cu el -adică tagma saduceilor -, cuprinşi de ură, ¹⁸ au pus mâna pe apostoli şi i-au aruncat în temniţa obştească. ¹⁹ Dar în timpul nopţii, un înger al Domnului a deschis uşile temniţei şi scoţându-i afară, le-a zis: ²⁰ „Mergeţi în templu şi vestiţi poporului cu îndrăzneală toate aceste cuvinte ale vieţii”. ²¹ Ei au ascultat şi dis-de-dimineaţă au intrat în templu şi au început să înveţe. Venind arhiereul şi cei care erau împreună cu el, au adunat sinedriul şi tot sfatul bătrânilor fiilor lui Israel şi au trimis la temniţă să-i aducă pe apostoli. ²² Dar ducându-se, slujitorii nu i-au găsit în temniţă, şi,întorcându-se, au vestit zicând: ²³ „Temniţa am găsit-o încuiată în toată siguranţa şi pe paznici stând de veghe, dar, când am deschis,n-am găsit pe nimeni înăuntru”. ²⁴ Când au auzit aceste cuvintele mai marele templului şi arhiereii, erau nedumeriţi cu privire la ei, ce-ar putea să fie aceasta. ²⁵ Dar venind cineva, le-a dat de veste: „Iată, bărbaţii pe care i-aţi aruncat în temniţă stau în templu şi învaţă poporul”. ²⁶ Atunci, ducându-se mai marele templului împreună cu slujitorii, i-au adus, dar nu cu sila, pentru că se temeau de popor, ca să nu-i omoare cu pietre.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 33,2-3.4-5.6-7.8-9 (R.: 7a)
R.: Când strigă un sărman, Domnul aude.
sau
Aleluia.
² Voi lăuda pe Domnul întotdeauna,
lauda lui va fi fără încetare pe buzele mele.
³ Să se laude sufletul meu în Domnul!
Să audă cei blânzi şi să se bucure. R.

⁴ Slăviţi pe Domnul împreună cu mine,
să înălţăm numele lui împreună!
⁵ Când îl caut pe Domnul, el îmi răspunde
şi mă eliberează de tot ce mă înspăimântă. R.

⁶ Priviţi la Domnul şi veţi fi luminaţi
şi feţele voastre nu vor avea de ce să se ruşineze.
⁷ Cel sărac a strigat şi Domnul l-a ascultat
şi l-a mântuit de toate necazurile sale. R.

⁸ Îngerul Domnului veghează lângă cei ce se tem de el,
şi-i scapă din primejdie.
⁹ Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul,
ferice de omul care se încrede în Domnul. R.

ALELUIA In 3,16
(Aleluia) Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea,
încât l-a dat pe Fiul său unul-născut;
cine crede într-însul are viaţa veşnică. (Aleluia)

EVANGHELIA
Dumnezeu a trimis pe Fiul său, pentru ca lumea să fie mântuită printr-însul.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 3,16-21
În acel timp, Isus i-a spus lui Nicodim: ¹⁶ „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. ¹⁷ Căci Dumnezeu a trimis pe Fiul său în lume, nu ca să osândească lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. ¹⁸ Cine crede în el nu este osândit; dar cine nu crede este deja osândit, pentru că nu a crezut în numele Fiului unul-născut al lui Dumnezeu. ¹⁹ Iar judecata este aceasta: când lumina a venit în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. ²⁰ Căci cine săvârşeşte răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se dea în vileag faptele. ²¹ Dar cine face adevărul vine la lumină, pentru ca să se vadă că faptele sale sunt săvârşite în Dumnezeu”.

Cuvântul Domnului