Prea târziu te-am iubit…

Eu sunt păstorul cel bun; eu cunosc oile mele, adică le iubesc, şi oile mele mă cunosc pe mine (In 10,14). Ca şi cum ar spune în mod deschis: corespund iubirii celui care le iubeşte. Cunoaşterea precedă întotdeauna iubirea ade­vărului. Cine nu iubeşte adevărul nici nu-l cunoaşte.
Întrucât aţi auzit, fraţilor preaiubiţi, gândiţi-vă la peri­colul nostru, la pericolul din cuvintele Domnului cu privire la voi. Întrebaţi-vă dacă sunteţi oile Domnului, dacă îl cunoaşteţi, dacă cunoaşteţi lumina adevărului. Vorbesc nu numai despre cunoaşterea prin credinţă, ci şi despre aceea din iubire; nu numai prin credinţă, ci şi prin fapte. De fapt, evanghelistul Ioan explică: Cine spune: îl cunosc pe Dumnezeu şi nu respectă poruncile sale este un mincinos (1In 2,4).
De aceea, tot în acest text, Domnul adaugă imediat: Aşa cum mă cunoaşte Tatăl şi eu îl cunosc pe Tatăl; iar eu însumi îmi pun viaţa pentru oile mele (In 10,15). Ca şi cum ar spune în mod explicit: din aceasta rezultă că eu îl cunosc pe Tatăl şi sunt cunoscut de Tatăl pentru că îmi ofer viaţa pentru oile mele; adică eu demonstrez în ce măsură îl iubesc pe Tatăl din iubirea cu care mor pentru oi.
Despre aceste oi spune din nou: Oile mele ascultă glasul meu şi eu le cunosc şi ele mă urmează. Eu le dau viaţă veşnică (cf. In 10,14.16). Despre ele spusese puţin mai înainte: Dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit. Va intra şi va ieşi şi va găsi păşune (In 10,9). Adică va intra în credinţă, va ieşi din credinţă la viziune, de la actul de a crede la contemplaţie, şi va găsi păşuni la ospăţul veşnic.
Oile sale vor găsi păşuni, pentru că oricine îl urmează cu inimă simplă este hrănit cu un aliment veşnic proas­păt. Care sunt păşunile acestor oi, dacă nu bucuriile intime ale paradisului, care este primăvară veşnică? Într adevăr, păşunea celor aleşi este prezenţa chipului lui Dumnezeu şi în timp ce este contemplat fără teama de a-l pierde, sufletul se satură fără sfârşit cu hrana vieţii.
Aşadar, fraţilor preaiubiţi, să căutăm aceste păşuni în care putem să ne bucurăm în compania atâtor conce­tăţeni. Însăşi bucuria celor care sunt fericiţi să ne atragă. Fraţilor, să reanimăm spiritul nostru. Să se încurajeze cre­dinţa în ceea ce a crezut. Dorinţele noas­tre să se înflăcă­reze pentru bunurile cereşti. În felul acesta a iubi va fi deja un a merge.
Nici o contrarietate să nu ne abată de la bucuria sărbă­torii interioare, pentru că, dacă cineva doreşte să ajungă la scopul stabilit, nici o greutate a drumului nu-l va reţine. Nici o prosperitate să nu ne seducă prin linguşirile sale, pentru că este nechibzuit acel călător care, în drumul său se opreşte să privească pajiştile frumoase şi uită să meargă acolo unde avea intenţia să ajungă.

Textul este propus pentru această zi la Oficiul Lecturilor
şi este luat din Omilii asupra Evangheliilor,
ale sfântului Grigore cel Mare, papă
(Omil. 14, 3-6: PL 76, 1129-1130)