Prea târziu te-am iubit…

Şi dacă tot am văzut că nu-i place ce se întâmplă şi încearcă să-mi bage beţe în roate (a fost prima dată când articolul scris pe blog nu s-a publicat imediat -automat – şi pe facebook, după cum sunt setările. Ba mai mult, nici manual nu-mi prea dădea voie, însă în cele din urmă am reuşit, dar fără fotografie, ca să nu atragă atenţia prea mult!), am zis să mai scriu ceva despre „domnia sa”, Diavolul! După ce am încercat mai devreme să evidenţiez câteva realităţi referitoare la căderea îngerilor, vreau acum să ne oprim asupra prezenţei Diavolului în lume şi căutăm răspuns la una dintre cele mai rostite întrebări: de unde vine răul? Răsună peste veacuri frământarea sfântului Augustin: „Căutam să văd de unde vine răul şi nu era nicio ieşire”[1].

Credem şi mărturisim că, după ce prin neascultarea primilor noştri părinţi moartea a intrat în lume, asistăm la o adevărată invazie a păcatului şi a răului în lume. Păcatul şi răul neascultării nu s-au oprit la Adam şi Eva, care au cedat ispititorului, ci au devenit păcatul tuturor urmaşilor lor, căci „printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi, prin păcat, moartea, şi astfel, moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit” (Rom 5,12).

Nu puţini sunt cei care-l socotesc pe Dumnezeu responsabil de răul din lume. Lor, sfântul Vasile cel Mare le spune:
Nu este un gând inspirat din dreapta credinţă să spui că răul este făcut de Dumnezeu, pentru că nimic din cele contrarii nu vine de la contrariul său; nici viaţa nu naşte moarte, nici întunericul nu este început al luminii, nici boala nu aduce sănătate; în transformările stărilor sufleteşti schimbările se fac de la contrarii la contrarii; dar la naşteri, cel născut nu se naşte din cineva care are o natură potrivnică lui, ci din cei de aceeaşi natură[2].

Aşadar, răul nu-l poate avea ca izvor al prezenţei sale pe Dumnezeu care este binele absolut, binele suprem.

Dar pot fi întrebat: „Dacă răul nu este nici nenăscut, nici făcut de Dumnezeu, de unde-şi are existenţa? Căci nimeni din cei ce vieţuiesc nu va spune că răul nu există!” Ce să spunem? Răul nu are o existenţă vie şi însufleţită, ci este o stare sufletească potrivnică virtuţii, din pricină că cei care nu sunt cu luare-aminte asupra vieţii lor se depărtează de bine[3].

Mărturia Sfintei Scripturi, care ne învaţă că nu se cuvine să căutăm originea răului în Dumnezeu, care este binele suprem şi care a făcut toate foarte bune, frumoase (cf. Gen 1,31), este elocventă atunci când ne spune: „Dumnezeu l-a zidit pe om spre nestricare, şi l-a făcut după chipul fiinţei sale. Dar Diavolul, prin pizmă, a adus moartea în lume, iar cei ce sunt alături de el o vor cunoaşte” (Înţ 2,23-24). Aşadar, Diavolul l-a invidiat pe om pentru poziţia sa privilegiată în cadrul creaţiei şi l-a atras în păcat (cf. Gen 3,1-8), iar acest prim păcat i-a adus omului moartea spirituală, apoi moartea fizică şi, împreună cu ele, mulţimea relelor ce încă dăinuie pe pământ.

Deşi ne convingem că răul n-are cum să izvorască din bine, cu atât mai puţin din binele suprem, care este Dumnezeu, rămânem conştienţi de realitatea că problema răului nu se poate înţelege decât în raport cu binele, cu modul de participare sau neparticipare la bine. După învăţătura sfântului Paul şi a Bisericii, „misterul fărădelegii” (2Tes 2,7) devine mai clar, se limpezeşte numai atunci când este raportat la „misterul pietăţii” (1Tim 3,16), apărând ca o necesitate să privim problema originii răului şi a persistenţei lui în lume cu ochii credinţei îndreptaţi mereu spre cel care este unicul biruitor al răului, Isus Cristos (cf. Lc 11,21-22; In 16,11)[4].

Răul, ca şi Diavolul, îşi are cauza în depărtarea de bine, iar gradul cel mai înalt de răutate este atins atunci când te desparţi în mod liber de binele cel mai înalt şi, mai ales, atunci când persişti în această despărţire liberă. Învăţătura sfântului Vasile cel Mare cuprinde cauza şi prezenţa răului în lume, precum şi căderea şi prezenţa Diavolului:
„De unde e rău omul? Din propria lui libertate. De unde e rău Diavolul? Din aceeaşi cauză, având şi el viaţă liberă şi, prin libertatea lui, având putinţa să rămână lângă Dumnezeu sau să se înstrăineze de el. Mihael era înger şi a rămas lângă Dumnezeu pentru vecie. Satana era înger şi a căzut din treapta lui. Pe acela, voinţa liberă l-a păstrat în cele de sus; pe acesta, libertatea alegerii l-a aruncat. Putea şi acela să apostazieze şi putea şi acesta să nu cadă. Pe acela l-a salvat nesăturarea de iubire a lui Dumnezeu. Pe acesta l-a făcut lepădat depărtarea de Dumnezeu. Acesta e răul: înstrăinarea de Dumnezeu. O mică întoarcere a ochiului ne face să fim cu soarele sau cu umbra trupului nostru. Cel ce priveşte spre soare se luminează îndată; cel ce se întoarce spre umbră va avea parte în chip necesar de întuneric. Astfel, Diavolul are răutatea prin libera alegere, dar firea lui nu e opusă binelui”[5].

În pofida multor explicaţii care pot prinde contur pentru a da o soluţie acestei întrebări insistente, inevitabile, dureroase şi pline de mister, simţim că e greu de găsit un răspuns care să satisfacă pe deplin. Biserica învaţă că „răspunsul la această întrebare îl constituie ansamblul credinţei creştine: bunătatea creaţiei, drama păcatului, iubirea răbdătoare a lui Dumnezeu care vine în întâmpinarea omului… Nu există trăsătură a mesajului creştin, care să nu fie, dintr-un punct de vedere, un răspuns la problema răului”[6].

Urmând învăţătura Bisericii, trebuie să evităm nu doar să-i atribuim lui Dumnezeu cauza prezenţei răului în lume, ci şi să considerăm că răul ar putea fi o existenţă în sine, o forţă capabilă să concureze cu Dumnezeu. Răul nu are nicio existenţă eternă şi nu este nici egalul lui Dumnezeu, ceea ce ar constitui prezenţa unui dualism etern. Totodată, nu trebuie să facem din rău un principiu cu o subzistenţă proprie, independent de Dumnezeu[7]. Răul nu este o substanţă, ci este absenţa binelui. Pentru a aduce un argument în favoarea acestei realităţi, ne îndreptăm din nou spre învăţătura sfântului Vasile:
„Nu-l socoti nici pe Dumnezeu cauză a existenţei răului, dar nici nu-ţi închipui răul ca având o subzistenţă proprie. Răul nu subzistă ca şi cum ar fi ceva viu (ca un animal oarecare); nici nu are vreo esenţă ipostaziată lui. Căci răul este o lipsă (o privare) a binelui. Ochiul a fost creat, orbirea s-a produs ulterior prin pierderea ochilor, a vederii… Aşa şi răutatea, nu are o subzistenţă proprie, ci vine, după aceea, din cauza rănilor sufletului. Căci răul nu e nici necreat, cum spune cuvântul celor necredincioşi care învaţă că răul are aceeaşi demnitate cu natura cea bună, considerând că amândouă sunt fără început şi mai presus de facere. Dar nu este nici creat. Căci dacă toate sunt din Dumnezeu, cum ar putea fi răul din bine? Căci nimic rău nu e din bine, nici răutatea din virtute”[8].

Ştiind acestea, trebuie să spunem că atunci când există binele, răul nu are cum să fie prezent în acelaşi timp şi în acelaşi loc: prezenţa binelui exclude de la sine prezenţa răului. Acesta din urmă apare doar atunci când binele dispare. Raportând această realitate la lumea în care trăim şi la fiinţa noastră trebuie să învăţăm să nu căutăm răul în afara noastră şi nici să nu ne închipuim că există o natură străină de noi care să dea existenţă răului din noi, ci „fiecare să se recunoască pe el însuşi cauza răului care este în el (…) Nu căuta începutul răului în afara ta, ci cunoaşte că răul ia început prin căderile din viaţa ta”[9], ia naştere din alegerile libere prin care ne lipsim de bine, apare atunci când ne abatem de la calităţile existenţei şi de la scopul lor.

Angajarea noastră ca fiinţe libere şi capabile de discernământ pentru prezenţa sau absenţa răului, face ca să nu poată fi pus pe seama Diavolului tot răul din noi şi din jurul nostru. Chiar dacă prezenţa sa activă şi distrugătoare împotriva omului rămâne o realitate incontestabilă, trebuie să recunoaştem că, pe lângă invidia Satanei, sunt şi alte cauze care-l abat pe om de la scopul pentru care a fost creat şi-l fac să se lipsească de bine. Astfel, putem vorbi despre ispitele care provin din partea poftelor şi a înclinării persoanelor spre rău, precum şi de ispitele care provin din societatea în care ne mişcăm, adeverindu-se că homo homini lupus[10], fără a generaliza acest adevăr, lăsând loc şi principiului contrar homo res sacra homini[11]. Despre faptul că nu e potrivit să spunem că Satana e pricinuitorul oricărui păcat, învaţă sfântul Vasile cel Mare când spune: „Cred că în general, Satana însuşi de la sine nu poate să fie pricinuitorul vreunui păcat, dar încearcă să inducă în eroare pe cei neatenţi faţă de neputinţele lor, folosind uneori dorinţele lor fireşti, iar alteori, patimile oprite. Dorinţele fireşti le foloseşte aşa cum a încercat să facă cu Domnul, când îl simţise că era flămând, zicându-i: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini” (Mt 4,3). Dar foloseşte şi patimile oprite, ca în cazul lui Iuda, pentru că atunci când s-a încredinţat că acesta are boala iubirii de arginţi, i-a exploatat această patimă şi l-a aruncat pe iubitorul de arginţi în crima trădării. Dar că şi cele rele provin de la noi înşine ne-o arată clar Domnul, pentru că zice: „Din inimă ies gândurile cele rele” (Mt 15,19).

Poate că dincolo de enigmaticele „de unde răul?” şi „de ce răul?” rămâne întrebarea „de ce-l îngăduie Dumnezeu?”. De ce bunătatea supremă nu suprimă odată pentru totdeauna această lipsă a binelui? Sau de ce nu a creat de la început o lume atât de bună, perfectă, în care îngerii să nu poată cădea şi în care să nu poată apărea nici un fel de rău? Toate acestea, precum şi însăşi prezenţa Diavolului şi a răului, vor parcă să reliefeze o neputinţă a lui Dumnezeu, negându-i atotputernicia, înţelepciunea şi perfecţiunea. Plecând de la mărturia Sfintei Scripturi că „Dumnezeu îndreaptă toate spre binele celor care-l iubesc pe el” (Rom 8,28), învăţătura Bisericii a reliefat de-a lungul timpului că Dumnezeu, cu puterea lui nesfârşită, ar fi putut crea oricând ceva cu mult mai bun, ar fi putut crea o lume superioară celei în care trăim[12]. Însăşi mărturia Sfintei Scripturi este clară în această privinţă, căci Dumnezeu „poate să facă toate mai presus decât putem noi să cerem sau să gândim” (Ef 3,20). Totuşi, „în înţelepciunea şi bunătatea sa fără margini, Dumnezeu a voit în mod liber să creeze o lume „în mers” către desăvârşirea ei finală. În planul lui Dumnezeu, această devenire cuprinde, alături de apariţia unor fiinţe, dispariţia altora, alături de lucrul cel mai desăvârşit şi pe cel mai puţin perfect, alături de zidiri ale firii, şi distrugeri. Aşadar, alături de binele fizic există şi răul fizic, atâta vreme cât creaţia nu şi-a atins perfecţiunea. Îngerii şi oamenii, făpturi inteligente şi libere, trebuie să înainteze spre ţelul lor suprem printr-o alegere liberă şi o iubire de preferinţă”[13].

Chiar dacă misterul răului de care ne lovim la tot pasul ne pune deseori în dificultatea înţelegerii atotputerniciei divine şi iubirii providenţiale, trebuie să rămânem mereu convinşi că această „presupusă” neputinţă a lui Dumnezeu este doar aparentă. În orice derută a inimii şi a minţii, a raţiunii şi a credinţei – fides et ratio –, din cauza prezenţei Diavolului şi a lucrărilor sale, din cauza prezenţei răului şi a tot ceea ce el presupune şi aduce, rămânem în credinţa că Dumnezeu le îngăduie pentru că toate se desfăşoară după puterea şi înţelepciunea sa şi nu după înţelepciunea acestei lumi care este nebunie: „Cristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii” (1Cor 1,24-25; cf. 1Cor 1,20). Iar în alt loc, autorul sacru ne învaţă despre calea şi planurile lui Dumnezeu: „Gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele, spune Domnul. Cu cât cerul se înalţă deasupra pământului, cu cât căile mele se înalţă peste căile voastre şi gândurile mele peste gândurile voastre” (Is 55,8-9). Planul lui Dumnezeu ne rămâne ascuns sub un văl până în ziua în care îl vom vedea pe el „faţă către faţă” (1Cor 13,12). Acum avem credinţa că a creat totul după un plan şi a creat totul bine, că „Dumnezeu, înainte de a fi cele ce se văd acum, a gândit şi a pornit să aducă la existenţă cele ce nu erau; în acelaşi timp, a gândit şi cum trebuie să fie lumea şi ce formă să-i dea materiei, ca să fie în armonie cu ea. Cerului i-a rânduit o natură potrivită cerului, iar formei pământului i-a dat o substanţă proprie care-i era necesară… şi le-a adus la existenţă aşa cum o cerea raţiunea fiecăreia din cele create. A unit într-o prietenie nesfărâmată, într-o singură unitate şi armonie, întreaga lume, alcătuită din diferite părţi”[14].

Ca dovadă a faptului că lumea în care Diavolul şi răul sunt prezenţi nu este în afara providenţei divine, stă în primul rând certitudinea că Dumnezeu poate scoate un bine din consecinţele unui rău, fie el şi moral, provocat de vreo creatură. În acest sens avem mărturia Scripturii care ne vorbeşte prin cuvintele adresate de Iosif fraţilor săi, care-l vânduseră ca sclav, dar după planul Domnului ajunsese mare peste tot Egiptul: „Nu voi m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu (…) Voi mi-aţi vrut mie răul, dar Dumnezeu mi-a vrut binele, astfel încât el să împlinească ceea ce se întâmplă acum: să ţină în viaţă un popor numeros” (Gen 45,8; 50,20)[15]. Dar împreună cu această mărturie avem învăţătura sfântului Augustin: „Dumnezeu cel atotputernicul, fiind cu desăvârşire bun, nu ar fi îngăduit vreodată ca un rău oarecare să existe în lucrările sale, dacă nu ar fi destul de puternic şi de bun pentru a face ca din răul însuşi să izvorască binele”[16]. Alături de această dovadă, că suntem mereu sub providenţa divină, stă şi faptul că puterile Diavolului şi răul care este în lume sunt limitate. Diavolul, după cădere nu a devenit mai puternic decât era, ci a rămas tot un înger supus tuturor limitelor fiinţelor creaturale. El nu este nici atotputernic, nici atotştiutor. Diavolul dă socoteală în faţa Domnului de lucrările sale: „Atunci Domnul i-a zis Diavolului: «Tu de unde ai venit?» Şi răspunzând, Diavolul a zis către Domnul: «Am dat un târcol pământului şi am hoinărit prin cele de sub cer»” (Iob 1,7; cf. Iob 2,1-3). De asemenea, puterile pe care Diavolul şi le exercită sunt limitate după voinţa şi planul lui Dumnezeu, după cum dă mărturie Cartea lui Iob, şi nu sunt îngăduite niciodată peste puterile noastre (cf. 1Cor 10,13). Totodată, Dumnezeu îl pedepseşte pentru acţiunile sale: „Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate dobitoacele şi între toate fiarele pământului; pe pântecele tău să te târăşti şi pământ să mănânci în toate zilele vieţii tale! Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între seminţia ta şi seminţia ei; acela îţi va ţinti ţie capul, iar tu îi ţinti lui călcâiul” (Gen 3,14-15).

Aceste realităţi prezente în mijlocul nostru nu vor fi separate de bine pentru totdeauna decât la împlinirea timpurilor, după cum ne spune Cristos prin parabola neghinei – simbol al răului şi al acţiunii Diavolului. Aceasta este lăsată să crească împreună cu grâul ca nu cumva, smulgând neghina, să fie scos din rădăcină şi grâul: „Lăsaţi să crească împreună până la seceriş. În timpul secerişului voi spune secerătorilor: smulgeţi mai întâi neghina, legaţi-o în snopi ca sa fie arsă, iar grâul adunaţi-l în grânarul meu” (Mt 13,30). Până în ziua când cei care săvârşesc nelegiuirea vor fi aruncaţi în cuptorul de foc (cf. Mt 13,41-42), trebuie să trăim cu convingerea că tot ce se întâmplă, oricât de rău ni s-ar părea nouă că este şi oricât de mult ar intra în contradicţie cu fiinţa lui Dumnezeu, este totuşi tot ceea ce se poate întâmpla mai bine, căci nimic nu cade la pământ fără ştirea lui Dumnezeu care ne cunoaşte toate firile de păr de pe cap (cf. Mt 10,29-30) şi care îndreaptă totul spre binele celor care-l iubesc pe el (cf. Rom 8,28).

Întrucât în viaţa de zi cu zi ne întâlnim cu operele malefice ale Diavolului, voi mai veni (probabil mâine!) cu un text despre lucrările pe care le săvârşeşte Satana ajutat de toţi îngerii lui, lucrări care fură vieţii noastre pământeşti frumuseţea, liniştea şi armonia.

Pe curând!