Prea târziu te-am iubit…

Astăzi voi fi demodat şi probabil (mai) plictisitor! Aceasta pentru că voi vorbi despre Diavol. Diavolul? „Chestia” aia cu coarne şi coadă cu care ne speriau părinţii sau bunicii?! Exact! Nu se poate (şi parcă deja îi văd pe unii cum caută mouseul să şteargă mesajul sau să citească altceva!). Cum să vorbeşti astăzi – secolul XXI – despre Satana?! Cum să fii atât de demodat?! Exact. Sunt! Şi voi mai fi şi mâine, dacă mă va mai răbda bunul Dumnezeu! Şi chiar am multe de spus (pentru cei care au timp!) despre această realitate care nu e doar o poveste de speriat copiii, ci o realitate cu care ne confruntăm în fiecare zi, unul care nu are linişte niciodată până ce nu ne vede căzuţi! Da, acesta este Diavolul, Satana, Lucifer, Îngerul cel rău, cel mai rău.

Sfântul Vasile cel Mare avea cuvânte care smulg sufletului nostru fărâme de nelinişte: „Diavolul, văzându-se pe sine aruncat dintre îngeri, n-a suportat să-l vadă pe cel pământesc ridicat la treapta îngerilor prin desăvârşire”[1]. Este, am putea spune, reluarea strigătului din prima lectură pe care Biserica ne-a propus-o astăzi pentru sărbătoarea sfântului Marcu: „Fiţi cumpătaţi şi vegheaţi! Pentru că duşmanul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu care mugeşte, căutând pe cine să sfâşie. Împotriviţi-vă lui, tari în credinţă” (1Pt 5,8-9). Din acea zi a căderii sale, Diavolul nu mai are linişte şi ne dă târcoale. Tuturor. Oriunde. Cu cea mai înţeleaptă viclenie.

Şi dacă ne gândim că Diavolul a fost şi el unul dintre îngeri, un înger bun, frumos… unii spun că era chiar cel mai frumos, atunci chiar nu trebuie să ne mai mire niciodată schimbarea oamenilor în rău. Altfel spus, se întâmplă și la case mai mari.

Despre îngeri ştim că sunt singurele fiinţe care împărtăşesc cu Dumnezeu atributul incorporalităţii. Despre aceste duhuri slujitoare care constituie partea cea mai înaltă a universului creat, Sfânta Scriptură şi sfânta tradiţie a Bisericii ne învaţă că unii dintre ei au vrut mai mult, au vrut să fie ca Dumnezeu, refuzând ordinea stabilită de creator şi ascultarea faţă de el. Atunci „s-a făcut război în cer: Mihael şi îngerii lui s-au luptat cu dragonul; şi dragonul a luptat împreună cu îngerii lui, dar n-a avut putere şi nu s-a mai găsit locul lor în cer. Atunci a fost aruncat dragonul cel mare, şarpele de la început, care se cheamă Diavolul şi Satana, cel care înşală toată omenirea, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui” (Ap 12,7-9).

Fragmentul din Apocalipsul sfântului Ioan descrie un război care a început, dar care încă nu s-a terminat. Bătăliile se succed una după alta până la victoria finală a oştirilor lui Mihael, după voinţa lui Dumnezeu. Până în ceasul acela – necunoscut nici măcar de îngeri, ci numai de Dumnezeu (cf. Mt 24,36) – îngerii căzuţi îşi fac simţită prezenţa şi acţiunea printre noi oamenii, fii ai lui Dumnezeu, aşa cum au fost şi ei cândva (cf. Iob 1,6; Gen 6,1-4; Dt 32,8).

Făcând abstracţie de rugăciunea înălţată de unii: „Păzeşte-ne, Doamne, de primejdiile subtilităţilor metafizice şi ale zadarnicelor iscodiri cu privire la obârşia răului”[2], haideţi să încercăm să aruncăm o rază de lumină asupra acestei tenebroase realităţi: Diavolul, îngerii săi răi, toate lucrările şi tot răul celor care refuză să ţină poruncile lui Dumnezeu şi să aibă mărturia lui Cristos (cf. Ap 12,12.17). Reflectând asupra căderii îngerilor sub strigătul arhanghelului „Cine e ca Dumnezeu?[3]”, rămânem conştienţi de imposibilitatea penetrării în întregime a acestui misterios şi întunecos domeniu, căci „Diavolul nu se lasă studiat pe masa de autopsie, nu se lasă nici fotografiat, nici filmat. Cel mult, am zice, i se poate vedea coada cu care loveşte cumplit şi face ravagii în lume”[4].

Aşadar să vedem „Cine e ca Dumnezeu?”, mai bine spus: cine a vrut să fie ca Dumnezeu!

Nu trebuie să depunem prea mult efort fizic sau intelectual pentru a observa cât de contrastantă este realitatea înconjurătoare faţă de mărturia autorului sacru: „Şi a văzut Dumnezeu toate câte făcuse: şi iată că erau foarte frumoase [foarte bune]” (Gen 1,31). Departe de a fi acum, aici, în această creaţie a lui Dumnezeu care a dăinuit peste veacuri, totul frumos, totul bun. Şi atunci cum se explică? Chiar dacă acum „toată creaţia suspină şi suferă durerile unei naşteri” (Rom 8,22), „la început însă nu a fost aşa” (Mt 19,8), căci

Dumnezeu însuşi a făcut [întreaga lume]: ca bun, [a făcut] această operă folositoare; ca înţelept, [a făcut] această opera preafumoasă; ca puternic, [a făcut] această operă foarte mare (…) Nu numai că a dat fiinţă tuturor celor din lume, ci a şi pus toate părţile ei în armonie unele cu altele şi a făcut un tot armonic, corespunzător şi în acord cu el[5].

La început, învaţă acelaşi sfânt Părinte al Bisericii, toată creaţia alcătuită din diferite părţi a fost unită de Dumnezeu „într-o prietenie nesfărâmată, într-o singură unitate şi armonie”[6].

Sfânta Scriptură şi tradiţia ne învaţă că au existat unele fiinţe care nu s-au păstrat în această unitate şi armonie stabilită de Creator. Un înger, numit Satana sau Diavolul, s-a răzvrătit împotriva celor stabilite de Dumnezeu pentru că „era un ucigaş de la început şi nu s-a menţinut în adevăr pentru că în el nu este adevăr” (In 8,44). Lui i s-au alăturat alţi îngeri, deveniţi din cauza răzvrătirii demoni şi, fiind învinşi de către Mihael şi îngerii lui, au fost alungaţi cu toţii din cer în iad, în adâncurile întunericului (cf. 2Pt 2,4).

Această cădere a îngerilor a constituit începutul a ceea ce sfântul apostol Paul numeşte „misterul nelegiuirii” (2Tes 2,7) şi pe care mintea omului nu va reuşi niciodată să-l desluşească în întregime.

Care a fost păcatul (cf. 2Pt 2,4) acestor îngeri, al Diavolului şi al celorlalţi demoni, despre care împreună cu Biserica mărturisim şi credem „că au fost creaţi de Dumnezeu din fire buni, dar ei singuri s-au făcut răi”[7]. Păcatele pe care le puteau comite îngerii trebuie reduse la cele care corespund stării lor, căci, întrucât sunt fiinţe spirituale, ei nu puteau săvârşi decât păcatele de care se pot face vinovate creaturile spirituale. Iar „primul păcat al îngerilor nu putea fi altul decât cel de mândrie”, iar acestuia i-a urmat cel de invidie[8]. Acest păcat s-a concretizat într-o atitudine de refuz faţă de Dumnezeu şi o exaltare a propriei fiinţe, până acolo încât să fie socotit egalul lui Dumnezeu.

Acest păcat al îngerului căzut, de a voi să fie ca Dumnezeu, este zugrăvit de profetul Isaia: „Cum a căzut din cer Luceafărul cel ce răsărea dimineaţa! Cel ce tuturor neamurilor le trimitea porunci, acum e zdrobit la pământ. Tu ai zis în cugetul tău: „În cer mă voi sui, deasupra stelelor îmi voi aşeza tronul, pe muntele cel înalt voi şedea, deasupra munţilor înalţi cei dinspre miază-noapte; deasupra norilor mă voi ridica, voi fi asemenea celui Preaînalt”… Dar acum tu în iad te vei coborî, în chiar temeliile pământului” (Is 14,12-15).

Păcatul acestui înger, Lucifer – atât mândria sa şi dorinţa de a fi ca Dumnezeu, cât şi invidia sa faţă de oameni –, devenit „cel care păcătuieşte de la început” (1In 3,8) şi „tatăl minciunii” (In 8,44), apare reflectat în cuvintele pline de viclenie pe care ispititorul le-a adresat femeii: „Şi a zis şarpele către femeie: „Dumnezeu a zis el oare: «Să nu mâncaţi roade din tot pomul care este în rai?»”… Iar femeia a zis către şarpe: „Noi putem mânca din roadele pomilor raiului, dar din roadele pomului care este în mijlocul raiului, ne-a zis Dumnezeu: «Din el să nu mâncaţi şi nici să va atingeţi de el, ca să nu muriţi!»” Atunci şarpele a zis către femeie: „Nu, nu veţi muri; dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscând binele şi răul” (Gen 3,1-5).

Acest text nu este doar o reflexie a păcatului Diavolului, care i-a făcut pe oameni să-şi dorească să fie şi ei ca Dumnezeu, după cum şi el şi-a dorit şi a fost pedepsit, ci vorbeşte, totodată, despre o caracteristică a sa, descrisă de Isus: Diavolul ne apare de aici ca fiind un „ucigaş de oameni de la început” (In 8,44).

Aceşti îngeri căzuţi sunt descrişi de sfântul Vasile cel Mare ca fiind „îngeri înfricoşători şi groaznici, care aruncă foc din ochi şi foc din gură şi au feţele lor asemănătoare nopţii”[9]. Ei au ajuns prin păcatul lor creaturi întunecate care nu se mai împărtăşesc din frumuseţea, pacea şi armonia divină, deşi la început „nu se găseau în întuneric, ci aveau o stare cuvenită lor, erau în lumină şi în toată veselia cea spirituală”, împreună cu toate oştirile cereşti şi cu toate vredniciile îngereşti[10]. Ei, care erau „emblema proximităţii lui Dumnezeu”, au ajuns acum la maximă depărtare de Creatorul lor şi de ordinea care era înscrisă în fiinţa lor[11]. Ei care erau „greu de întors spre răutate pentru că au fost îmbibaţi în sfinţenie ca într-o vopsea oarecare şi au avut prin darul Duhului Sfânt statornicia în virtute”[12] şi-au întors faţa de la Dumnezeu şi au refuzat sfinţenia şi virtutea prin dorinţa lor de a fi mai presus decât le îngăduia fiinţa şi existenţa lor creaturală, voind să devină ca Dumnezeu.

Este această alegere a îngerilor răi definitivă şi irevocabilă? Da! „Faptul că păcatul lor nu poate fi iertat se datorează caracterului irevocabil al opţiunii îngerilor şi nu unei carenţe a nesfârşitei îndurări divine. După cădere nu există căinţă pentru ei, aşa cum nici pentru oameni nu există căinţă după moarte”[13].

Veşnicia stării lor, precum şi a celor care, urmându-i, săvârşesc fărădelegea este un adevăr de credinţă, mărturisit atât de Sfânta Scriptură, cât şi de tradiţia Bisericii[14]. La împlinirea timpurilor, ne învaţă Isus, „Fiul Omului îi va trimite pe îngerii săi, iar ei vor aduna din împărăţia lui toate scandalurile şi pe cei care săvârşesc nelegiuirea şi-i vor arunca în cuptorul de foc. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor” (Mt 13,41-42), iar acest foc este veşnic şi a fost pregătit pentru Diavol şi îngerii lui (cf. Mt 25,41). „Ei vor exista etern, vor dura etern, dar într-o existenţă a morţii spirituale. Faptul că li s-a dat eternitatea contribuie la neobosita lor amăgire (de a crede că vor ajunge cândva la a fi ca Dumnezeu). Iar amăgirea este explicată şi mărită de faptul că Dumnezeu şi-a ascuns măreţia din faţa lor din cauza depărtării lor spirituale de el”[15].

Împreună cu această problemă a veşniciei iadului şi a caracterului irevocabil al căderii îngerilor se pune în dezbatere şi teza referitoare la modul în care este fiinţa lui Lucifer după cădere. Şi-a păstrat el însuşirile şi proprietăţile angelice? A rămas el înger? Prin credinţa pe care o mărturisim cu toţii, susţinem că orice fiinţă există pentru că este ţinută în viaţă de Dumnezeu: „Toate aşteaptă de la tine, ca să le dai hrană la vreme potrivită (…) Dacă îţi ascunzi faţa, ele îşi pierd puterea, dacă le iei suflarea, ele mor şi se întorc în ţărână. Tu îţi trimiţi Duhul tău şi ele vor fi create” (Ps 104,27.29-30). „Creaţi buni, demonii nu au devenit complet răi: au decăzut, ceea ce nu înseamnă că fiinţa lor ţine de acum înainte de alt principiu decât acela din care se trag toate celelalte. Ontologic, sunt tot îngeri, iar dacă îngerii răi supravieţuiesc, aceasta se datorează celui care însufleţeşte toate lucrurile”[16]. Paradoxal, îngerii răi au rămas cu toate însuşirile şi proprietăţile îngerilor buni, căci Dumnezeu nu i-a lipsit pe îngerii căzuţi de însuşirile pe care le aveau „pentru că darurile lui Dumnezeu sunt irevocabile” (Rom 11,29). Împreună cu viaţa fără de sfârşit şi-au păstrat toate însuşirile stării lor, inclusiv raţiunea şi incorporalitatea, deşi acum se folosesc de acestea în mod denaturat, datorită voinţei lor pervertite.

Discutând despre însuşirile pe care îngerii căzuţi şi le-au păstrat trebuie să ţinem cont că Lucifer, îngerul rebel, era unul dintre cei mai nobili îngeri, dacă nu chiar cel mai mare dintre toţi[17]. Astfel, el şi-a păstrat toate însuşirile nobile; toate însuşirile naturii sale au rămas neschimbate, iar din ele transpare, chiar şi acum, măreţia originară[18]. Viclenia de care dă dovadă în toate cursele pe care le întinde creaturilor, inclusiv ispitirea protopărinţilor noştri (cf. Gen 3,1 ş.u.), este o dovadă grăitoare a capacităţilor sale cognitive.

Această cădere a îngerilor – prin care, urmându-l pe Satana, au ales în mod liber să se înstrăineze de izvorul vieţii – prezintă două argumente importante pentru teza noastră, argumente pe care le-am analizat anterior şi pe care acum doar le enunţăm. În primul rând, „căderea îngerilor dovedeşte că puterile nevăzute au libertatea de a alege între virtute şi răutate”[19], între a iubi şi a urî, între a sluji şi a nu sluji – non serviam. Iar în al doilea rând, în această libertate a lor, pentru a rămâne în statornicie şi pentru a alege mereu virtutea „au nevoie de ajutorul Duhului Sfânt… căci este imposibil [chiar şi pentru îngeri] să dăinuiască în acea viaţă după lege fără ajutorul Duhului”[20]. Aşadar, îngerii rămaşi fideli lui Dumnezeu s-au lăsat ajutaţi şi susţinuţi de Duhul Sfânt, în timp ce Diavolul şi îngerii lui au refuzat ajutorul Duhului.

Deşi nu se ştie sigur dacă şi cât timp a trecut între creaţia îngerilor şi căderea lor – unii teologi învaţă că Diavolul a păcătuit imediat după creaţie, alţii lasă loc unui interval de timp[21] –, o realitate sigură şi evidentă este că, după căderea lor, nu a existat niciun timp în care Diavolul şi îngerii lui să nu ispitească şi să facă rău.

Însă noi ne punem încrederea în Domnul, aşa cum ne învaţă apostolul Petru şi ne împotrivim Celui rău prin credinţă: „Lăsaţi în grija Domnului toată neliniştea voastră, căci el se îngrijeşte de voi” (1Pt 5,7). Preasfânta Fecioară Maria să ne mijlocească toate harurile de care avem nevoie pentru a rezista mereu ispitelor (uneori) atât de colorate sau (alteori) voalate! Oricât de mare şi puternic şi înfricoşător este Diavolul, el nu va fi niciodată mai puternic decât iubirea şi iertarea lui Dumnezeu, Tatăl nostru. Amin!

Joi, 25 aprilie 2013 

Joi din saptamâna a 4-a a Pastelui
SF. MARCU, ev.

LECTURA I
Salutări din partea lui Marcu, fiul meu.

Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru 5,5b-14
^5b Preaiubiţilor, îmbrăcaţi-vă toţi cu umilinţă în relaţiile pe care le aveţi unii cu alţii, căci „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă harul său”. ⁶ Umiliţi-vă, aşadar, stând sub mâna puternică a lui Dumnezeu, pentru ca să vă înalţe la timpul potrivit. ⁷ Lăsaţi asupra lui toate grijile voastre, căci el se îngrijeşte de voi. ⁸ Fiţi cumpătaţi şi vegheaţi! Pentru că duşmanul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care mugeşte, căutând pe cine să sfâşie. ⁹ Împotriviţi-vă lui cu tăria credinţei; să ştiţi că toţi fraţii din lume îndură aceleaşi suferinţe ca şi voi. ¹⁰ Dumnezeu, care dăruieşte tot harul, el, care v-a chemat în Cristos Isus la slava cea veşnică, după ce veţi fi suferit scurtă vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va face puternici şi de neclintit. ¹¹ A lui este puterea pentru vecii vecilor. Amin. ¹² V-am scris aceste câteva rânduri prin Silvan, pe care îl consider un frate vrednic de încredere, pentru a vă încuraja, pentru a vă adeveri că harul lui Dumnezeu este, într-adevăr, cu voi. Rămâneţi credincioşi! ¹³ Salutări din partea Bisericii din Babilon, aleasă de Dumnezeu ca şi voi; tot aşa din partea lui Marcu, fiul meu. ¹⁴ Salutaţi-vă unul pe altul cu sărutul păcii. Pace vouă tuturor care trăiţi în Cristos.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 88,2-3.6-7.16-17
R.: Voi vesti fraţilor mei mântuirea Domnului.
² Milostivirea Domnului în veci o voi cânta,
cu gura voi spune din neam în neam adevărul tău.
³ Tu ai spus: „Iubirea mea e dăruită pe veci!”
O dată cu cerurile ai statornicit adevărul tău. R.

⁶ Cerurile laudă minunile tale, Doamne,
adevărul tău e preamărit în adunarea sfinţilor.
⁷ Cine se poate asemăna în cer cu Domnul?
Cine este ca tine între zei? R.

¹⁶ Fericit este poporul care ştie să-ţi cânte;
el umblă în lumina feţei tale, Doamne,
¹⁷ se bucură neîncetat de numele tău
şi se mândreşte cu dreptatea ta! R.

ALELUIA 1Cor 1,23-24
(Aleluia) Noi îl predicăm pe Cristos cel răstignit,
care este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. (Aleluia)

EVANGHELIA
Predicaţi evanghelia la toată făptura.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 16,15-20
În acel timp, Isus înviat s-a arătat celor unsprezece ucenici şi le-a spus: ¹⁵ „Mergeţi în lumea întreagă, predicaţi evanghelia la toată făptura. ¹⁶ Cine va crede şi va fi botezat se va mântui, iar cine va refuza credinţa va fi osândit. ¹⁷ Acestea sunt semnele care vor însoţi pe cei care cred: în numele meu vor alunga demoni; vor vorbi limbi noi; ¹⁸ chiar dacă vor bea otravă nu le va dăuna; peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi ei se vor vindeca”. ¹⁹ Domnul Isus, după ce le-a vorbit, s-a înălţat la cer şi şade de-a dreapta lui Dumnezeu. ²⁰ Iar ei au plecat să predice pretutindeni. Domnul Isus lucra în ei şi întărea cuvântul prin semnele care urmau.

Cuvântul Domnului

O parte din textul de astăzi este luat din lucrarea mea de licenţă: DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERII ÎN TEOLOGIA SFÂNTULUI VASILE CEL MARE ŞI ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII LUI, Iaşi – 2008.

Voi reveni cu un alt text despre „Diavolul şi răul – o realitate malefică tot mai contestată”.