Prea târziu te-am iubit…

Privim în jurul nostru şi suntem convinşi că „totul merge prost”. Ba chiar, spun unii că totul merge din ce în ce mai prost. Rătăcim spre nicăieri, noi şi scumpa noastră ţară, care pare să nu mai aibă nimic de-a face cu „grădina Maicii Domnului”. Infrastructura este sub nivelul mării, setea de cultură s-a stins în tot felul de „chinezării” şi surogate, iar plămânii ne sunt oxigenaţi de un aer îmbâcsit cu un iz de „merge şi aşa”. „Ne-am obişnuit cu starea asta şi nu mai avem ce face”, sună deseori ca o sentinţă definitivă şi irevocabilă din gura unora. Şi astfel cădem în clocotul victimizării: „vai de noi şi de ţara noastră”. Şi ştim, zicem noi, şi cine sunt vinovaţii: politica, economia, criza, sportul, contrabanda, Biserica şi oamenii ei, rromii etc. Întotdeauna vinovaţii sunt ceilalţi, nu noi. Dar noi, dar eu, dar tu… ce am făcut concret pentru a fi altfel?! Nu cumva ne plângem prea mult şi facem prea puţin?! Nu cumva vedem realitatea aşa cum vor alţii să o vedem şi cum ne-o prezintă ei şi uităm că avem totuşi o ţară frumoasă, cu oameni buni (unii chiar foarte buni), generoşi, inteligenţi, disponibili?! Nu cumva ignorăm binecuvântarea lui Dumnezeu revărsată din belşug asupra noastră ca nişte talanţi, numai că noi preferăm să îngropăm talanţii şi să cultivăm orice altceva?! Nu cumva vrem să fim inundaţi de lumina soarelui fără ca să facem un minim de efort şi să ridicăm jaluzelele sau măcar pleoapele?! Ne victimizăm prea mult şi facem prea puţin.

Când am citit prima dată şi un pic în grabă evanghelia de astăzi, nu mi-a plăcut de Petru. La prima vedere, în acest fragment, Petru părea să aibă o genă de român în el: un om obişnuit să se plângă, să se victimizeze şi apoi să vadă ce-i iese din afacerea în care a intrat sau în care a fost băgat fără voia lui. Îmi suna în minte ceva de genul: „Ah, ce greu e de noi. Nu mai avem nimic. Am renunţat la toate (sau ne-au fost luate). Acum umblăm după tine, dar nu ştim încotro mergem şi ce o să se aleagă de noi. Cred că ne-am sacrificat în zadar. Măcar de-am şti sigur că ne iese ceva la afacerea asta”.

Asta a fost prima impresie. Apoi am recitit şi în inima mea s-a conturat o altă realitate. Petru a putut spune ceea ce eu (şi poate şi mulţi alţii) nu pot spune: am lăsat toate! Mi-e atât de dragă acum acea dezlipire a lui. Să laşi totul, totul şi să te simţi liber, dispus doar să mergi pe urmele Domnului. Pentru mine e ca un vis din care realitatea mă trezeşte brusc. Nu simt că pot să spun în totalitate: „Iată, am lăsat toate şi te-am urmat!”. Mi-ar plăcea să fie aşa, dar ştiu că deseori e doar o impresie, o amăgire. Încă ne ţin departe de Domnul oameni, lucruri, pasiuni şi păcate.

„Am lăsat toate şi te-am urmat”, ferice de omul care poate să spună aceasta. Şi nu e un text valabil doar pentru preoţi, seminarişti (Petru, când a spus aceasta, era încă un fel de seminarist, încă se forma, nu era preot!) sau persoane consacrate, ci trebuie să fie îndreptat spre toţi oamenii. Urmarea lui Cristos – în orice formă de viaţă – cere mai întâi renunţarea la toate. Aici problema nu e să nu ai, să fii sărac, ci să ştii să te distanţezi de ceea ce ai, să ştii să te faci sărac, să devii sărac. Aici e vorba de tăria – dar al Duhului Sfânt – de a te sărăci, dezlipi, de a rupe de la inima ta orice s-ar pune între tine şi Cristos. Aici e forţa lui Dumnezeu care trebuie lăsată să lucreze şi care singura ne poate aduce această stare. Visez şi eu la o zi în care să pot spune fără niciun fel de reţinere sau interes: iată, am lăsat toate şi te-am urmat! Până la acea zi însă mai am/avem mult de lucru. Şi mai ales mai avem de depăşit momente în care cineva vine și ne spune: „Ah, săracul de tine! Ce greu trebuie să fie?!” De ce săracul de mine? Şi de ce să fie greu? Sau, mă rog, de ce să las să pară că e mai greu decât în realitate sau decât în „partea cealaltă”?! Fiecare alegere aduce greutăţile, dar şi bucuriile ei. Acea răsplată de care vorbeşte Isus (şi pe care nu îndrăznesc să o sper decât prin mila sa, că eu sunt praf!) nu e doar pentru unii, ci e pentru toţi cei care îl urmează. Dar nu ziua răsplăţii o aştept, ci ziua eliberării de toţi şi de toate, ziua în care să spun împreună cu Petru: „Am lăsat toate şi te-am urmat!” Toate! Totul! Dar până atunci nu e cazul să fiu victimizat sau să pozez în victima sacrificatului.

Apoi aş vrea să adaug ceva legat şi de o parte a răspunsului lui Isus. Din toată înşiruirea nu mi-a atras atenţia recompensa, ci subtila subliniere: „desigur, nu fără persecuţii”. Am minţi dacă am spune că nu ne temem de suferinţă. Mi-ar plăcea să se poată şi altfel, dar aceasta este singurul drum care duce spre viaţă, spre înviere. Cine caută o viaţă comodă trebuie să încerce în altă parte, să bată la altă uşă. Trebuie să păşim pe urmele lui Isus – dacă tot spunem că-l urmăm – şi noi ştim că urmele paşilor săi duc pe calvar, duc spre locul unde a fost răstignit. Dar mai ştim – şi ne-o confirmă şi evanghelia de astăzi – că nu suferinţa, nu calvarul, nu persecuţiile vor avea ultimul cuvânt, ci învierea, viaţa, viaţa cea veşnică. Acolo vom ajunge dacă reuşim să spunem împreună cu Petru: „Iată, noi am lăsat toate şi te-am urmat”. Fericită va fi acea zi pe care o sper, pe care o sperăm împreună şi pe care o cerem în rugăciune: Doamne, dezlipeşte-ne inima de tot ceea ce ne împiedică să te urmăm până la capăt, străbătând Calvarul alături de tine, ajungând la înviere prin tine şi împreună cu tine.

Împreună cu frumuseţea şi provocarea adusă de fragmentul evanghelic, vreau să amintesc şi un pasaj din prima lectură. Nu aş vrea să treacă neobservată această frază: „Nu te prezenta cu mâinile goale în faţa Domnului!” (Sir 35,5). Ziua aceasta trebuie să o trăim astfel încât, deşi dezlipiţi de toate bunurile materiale şi de orice realitate, să strângem roade pe care să i le oferim Domnului. Seara, înainte de culcare, îngerul Domnului va veni să ia de la noi roadele acestei zile pe care să le prezinte Tatălui: ce vom culege astăzi? Ce vom cultiva? Ce-i vom oferi Domnului? Nu este suficient să nu facem răul, ci trebuie să facem binele. Trebuie să facem ceva. Această „grădină a Maicii Domnului” nu se întreţine singură şi nici din priviri, ci cu muncă şi fiecare îşi are rostul său. Dacă e plină de buruieni este pentru că au dispărut grădinarii şi s-au înmulţit „domnii”, cei care vor doar să se plimbe prin ea, fără să facă nimic, nici bun, nici rău…sau doar răul din când în când. Pentru ca deseară să nu fim cu mâinile goale în faţa Domnului trebuie să ne smulgem din indiferenţă, să ne aplecăm şi să plivim neghina din viaţa noastră. Trebuie să ne suflecăm şi să-i ajutăm şi pe alţii să fie mai buni şi să facă binele. Nu avem ce căuta cu mâinile goale în faţa Domnului.

Am mai scris şi cu alte ocazii ce povesteşte Raoul Follereau, omul care şi-a dedicat viaţa slujirii şi îngrijirii leproşilor. El spune: „Am visat un om care s-a prezentat la judecata lui Dumnezeu. Când l-a văzut pe bunul Judecător i-a spus: „Doamne, vezi? Eu am pus în practică legea ta, nu am făcut nimic necinstit, rău, nelegiuit. Doamne, priveşte: mâinile mele sunt curate”. „Fără îndoială”, i-a răspuns Dumnezeu, „dar, totodată, ele sunt goale”.

Buna mamă, Maria, să ne ajute să strângem în mâinile noastre toate acele daruri pe care Domnului ni le va trimite în această zi şi totodată să ne fie sprijin în dezlipirea de ceea ce ne ţine departe de urmarea Domnului.
Ajutorul creştinilor şi Regina păcii, roagă-te pentru noi. Amin.

Marţi, 28 mai 2013 

Marti din saptamâna a 8-a de peste an
Sf. Gherman, ep.

 

LECTURA I
Cine împlineşte poruncile aduce prin aceasta jertfă de împăcare.

Citire din cartea lui Ben Sirah 35,1-13
¹ Cine păzeşte Legea aduce prin aceasta o mulţime de jertfe; ² cine împlineşte poruncile aduce jertfe de împăcare. ³ Cine se arată recunoscător aduce prin aceasta ca ofrandă cea mai curată făină de grâu; cine dă de pomană aduce jertfă de laudă. ⁴ Cine se îndepărtează de răutate câştigă bunăvoinţa Domnului; cine se îndepărtează de nedreptate îi aduce prin aceasta o jertfă de ispăşire. ⁵ Nu te prezenta cu mâinile goale în faţa Domnului. Împlineşte toate acestea, pentru că sunt prescrise de el.⁶ Jertfa omului drept este ca grăsimea victimelor de pe altar, mirosul ei plăcut se înalţă către Cel Preaînalt. ⁷ Jertfa omului drept este plăcută lui Dumnezeu şi nu va fi dată uitării. ⁸ Cinsteşte-l pe Domnul cu generozitate, nu fi zgârcit cu darurile pe care i le oferi. ⁹ De fiecare dată când dai ceva, fii cu faţa voioasă şi dă cu bucurie lui Dumnezeu a zecea parte din ceea ce câştigi. ¹⁰ Dă Celui Preaînalt, aşa cum ţi-a dat şi el; dă din toată inima, după posibilităţile tale, ¹¹ căci el este Dumnezeu care răsplăteşte, el dă înapoi de şapte ori mai mult. ¹² Nu încerca să-l cumperi cu daruri, pentru că nu le va primi; ¹³ nu-ţi pune încrederea într-o jertfă oferită din bunuri luate pe nedrept, căci Domnul este un judecător fără părtinire.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 49,5-6.7-8.14 şi 23 (R.: 23b)
R.: Împlinirea poruncilor este mai mult decât orice jertfă.
⁵ Domnul spune: „Strângeţi în faţa mea pe credincioşii mei
care au pecetluit legământul cu mine printr-o jertfă!
⁶ Cerurile vor vesti dreptatea lui;
însuşi Dumnezeu este judecătorul. R.

⁷ Ascultă, poporul meu, eu îţi vorbesc,
ascultă, Israele, eu te acuz, eu care sunt Dumnezeul tău!
⁸ Nu pentru jertfele tale te dojenesc,
pentru că arderile tale de tot sunt pururi înaintea mea. R.

¹⁴ Adu lui Dumnezeu jertfă de laudă
şi împlineşte făgăduinţele făcute Celui Preaînalt.
²³ Cine aduce jertfă de laudă mă preamăreşte;
celui care merge pe calea cea dreaptă
îi voi arăta mântuirea adusă de Dumnezeu”. R.

ALELUIA cf. Mt 11,25
(Aleluia) Te preamăresc pe tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai descoperit celor mici misterele împărăţiei tale. (Aleluia)

EVANGHELIA
Veţi primi acum de o sută de ori mai mult, iar apoi viaţa veşnică.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 10,28-31
În acel timp, ²⁸ Petru i-a spus lui Isus: „Iată, noi am părăsit toate şi te-am urmat!” ²⁹ Isus i-a spus: „Vă spun adevărul, nu este nimeni care să fi părăsit – pentru mine şi pentru evanghelie – ³⁰ casă, fraţi, surori, mamă, tată, copii sau pământ fără să primească, deja în acest timp, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi pământuri – desigur nu fără persecuţii -, iar în cealaltă lume viaţa veşnică. ³¹ Mulţi dintre aceştia, care acum sunt cei dintâi, vor fi cei din urmă, iar cei de pe urmă vor fi cei dintâi”.

Cuvântul Domnului