Despre preoţi se spune că nu sunt aşa de emotivi, ba chiar că ar fi lipsiţi de sentimente profunde atunci când e vorba de ceilalţi. Se spune cum că pentru ei doar Dumnezeu şi Biserica şi vreo altă realitate ar conta (aici la „vreo altă realitate” fiecare pune ce vrea şi variază de la o zonă la alta, depinde de imaginaţia fiecăruia!). Se spune că ei sunt oameni obişnuiţi cu suferinţa (altora!) şi că nu-i mişcă durerea (altora!). Sau că în faţa morţii (altora!) ei nu plâng, nu devin sentimentalişti şi simt cel mai puţin durerea. Probabil se spune aceasta despre ei pentru că ei (şi mă gândesc la mine!) merg deseori prin spitale şi pe la bolnavi, probabil pentru că văd zilnic suferinţele cum muşcă din oameni. Preoţii au în fiecare zi posibilitatea să şteargă lacrimile celor apăsaţi de durere, întâlnindu-i în casele lor, pe străzi, în azile de bătrâni şi în multe alte locuri. Iar unii preoţi săptămânal, dacă nu şi mai des, celebrează înmormântări: stau faţă în faţă cu moartea şi cu durerea pe care ea o seamănă fără milă printre cei vii. Şi nu doar cu durerea, ci şi cu teama în care moartea vrea să-i cuprindă pe cei rămaşi în viaţa. Şi atunci, ţinând cont de toate acestea, pentru unii pare să fie totul ca la Scriptură: preoţii sunt (sau ar trebui să fie!) oameni ai durerilor, obişnuiţi cu suferinţa (cf. Is 53,3).
Aceasta e ce se spune. Sau ce spun unii. Sau ce cred unii. Adevărul este altul. Suferinţa şi moartea celor de lângă noi ne provoacă şi nouă dureri, răni, temeri. Da, şi preoţii plâng câteodată, dar exact ca-n cântec, „când nu-i vede nimenea”. Şi ei suferă în inima lor şi poate că unii nu se exteriorizează tocmai pentru a rămâne sursă de tărie pentru cei din jur. Suferinţele lor sunt purtate în adâncurile liniştite ale inimii fără a fi agitaţi ca suprafaţa mării. Puţini ştiu ce ascunde adâncul unui preot în faţa morţii celor cunoscuţi, a celor dragi, a morţii în general.
Mi-au venit toate acestea în minte pentru că astăzi a murit un părinte ce mi-a fost drag şi pe care l-am cunoscut. Mai bine de doi ani am stat aproape în fiecare zi cu el la masă, am fost împreună în drumurile spre diferite parohii, am „ascultat” viaţa sa şi am încercat să învăţ din ea. De el mă leagă şi amintirile din timpul slujirii mele la Gherăeşti, dar şi cele de la Episcopie. Acum e acolo sus, cu Domnul şi priveşte mijlocitor spre Dieceza pe care a iubit-o şi a slujit-o, spre Episcopul lângă care a stat mereu ca sprijin şi prieten, spre noi, preoţii mai tineri, pentru care a avut mereu ceva de spus sau de arătat, spre tot poporul credincios pe care l-a slujit cu devotament, mai ales prin sacramentul Sfintei Spovezi. Aşa îl simt eu astăzi, în ziua în care a murit, pe părintele Isidor Mocanu.
Nu cred în coincidenţe, în întâmplări, ci ştiu, aşa cum am mai spus, că atunci când lucrurile coincid Dumnezeu vrea să fie discret, coincidenţa e modul lui de a lucra şi de a rămâne în anonimat. De aceea, ştiu că Domnul a rânduit ca părintele Isidor Mocanu să plece spre casa Tatălui tocmai în prima zi dedicată Inimii Preasfinte a lui Isus. Inima pe care a îndrăgit-o să-i fie acum fericire veşnică şi prilej de bucurie alături de toţii sfinţii şi îngerii.
Sufletul părintelui Isidor Mocanu să se odihnească în pace şi lumina cea fără de sfârşit să-i strălucească. Amin!
Iată şi ştirea publicată pe situl Episcopiei de Iaşi:
A trecut la Domnul pr. Isidor Mocanu
Pr. Isidor Mocanu, în vârstă de 73 de ani, a trecut la cele veşnice în dimineaţa zilei de 1 iunie (ora 5.05), în Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iaşi.
În urma unui accident rutier din ziua de 13 mai, părintele a fost internat. Pe fondul unor boli mai vechi, situaţia sănătăţii s-a agravat din ce în ce mai mult. Fiind conştient de starea sănătăţii, într-una dintre zile a cerut sfintele sacramente, spunând că vrea să meargă dincolo cât mai bine pregătit. Mulţi preoţi şi surori l-au vizitat şi s-au rugat cu el. Câţiva seminarişti l-au îngrijit.
S-a născut la 20 noiembrie 1940 la Hălăuceşti, într-o familie cu nouă copii, din părinţii Anton şi Verona. A absolvit Şcoala Generală de 7 clase în anul 1955 la Hălăuceşti, Şcoala de Cantori la Alba-Iulia (1955-1956), Şcoala de Cantori la Iaşi (1956-1960) şi Institutul Teologic Romano-Catolic „Sfântul Iosif” din Iaşi în anul 1965. A fost sfinţit preot la 29 iunie 1965 la Alba-Iulia de către ep. Marton Aaron. În perioada 29 iunie 1965 – 9 martie 1968 nu a fost recunoscut ca preot de către regimul comunist. Prima Liturghie în satul natal a celebrat-o într-o sâmbătă dimineaţa la ora 5.30 (16 iulie 1965) cu cei din familie. A activat ca vicar la Huşi-Corni (1 martie 1968 – 1 martie 1969), administrator parohial la Huşi „Sfântul Anton” (1 martie 1969 – 1 august 1975), cu locuinţa în str. Frunzelor 12, o casă a parohiei în care locuiau şi doi învăţători, paroh la Siret (1 august 1975 – 1 noiembrie 1977), Oneşti (1 noiembrie 1977 – 1 aprilie 1981), Gherăeşti (1 aprilie 1981 – 1 august 2005). La 1 iunie 2005 a fost numit poenitentiarius magnus şi şef al Biroului Personal la Iaşi. În această ultimă perioadă a ajutat la birou la Parohia „Adormirea Maicii Domnului” din Iaşi, era prezent la scaunul de spovadă, iar săptămânal mergea pentru spovezi la Seminarul din Iaşi şi la Institutul „Don Orione”.
La Huşi „Sfântul Anton” a făcut exteriorul la capelă şi a dobândit cu mari dificultăţi subsolul de sub altarul principal (unde comuniştii au făcut o cantină) şi grota din faţa bisericii. Ca paroh de Siret a reînnoit exteriorul bisericii din Vicşani, turnul şi faţada bisericii din Siret. La Oneşti a refăcut tavanul şi pictura bisericii. În perioada cât a fost paroh la Gherăeşti a coordonat lucrările la renovarea şi extinderea bisericii din localitate (începând cu 1984), sfinţită la 20 noiembrie 1994, şi a construit casa parohială şi Grădiniţa „Sfânta Familie” (1992-2002).
A fost senin şi optimist, şi-a trăit preoţia şi a căutat să-i conducă pe oameni spre Cristos. „Mulţumesc bunului Dumnezeu prin Preasfânta Fecioară Maria pentru darul preoţiei cu care m-a învrednicit; dacă m-aş mai naşte odată, m-aş face tot preot… La revedere în paradis! Per Mariam ad Iesum!”, notează părintele în testamentul său în care mulţumeşte lui Dumnezeu şi tuturor care au avut grijă de el şi îşi exprimă părerea de rău că din cauza regimului nu a reuşit să facă integral o biserică, deşi toată viaţa de preot a avut mereu şantier.
Trupul neînsufleţit va fi depus la Episcopie, iar duminică în catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Iaşi; apoi va fi transportat şi depus în biserica din Gherăeşti unde va fi şi înmormântat, având în vedere că aici a slujit aproape 25 de ani. Vom reveni cu amănunte.
Să se odihnească în pace!
Pr. Cornel Cadar
Lasă un comentariu