Când am trecut prin Verano, pe lângă momentele de emoţie şi rugăciune, am reuşit să fac şi câteva fotografii. Este adevărat că nu sunt cele mai reuşite, dar cred că exprimă foarte bine starea mea de atunci. De fapt, starea generală a omului care trece printr-un cimitir: un pic de cenuşiu al tristeţii bruscat de o lumină a speranţei. Speranţa a învins tristeţea este şi mesajul statuii care tronează în mijlocul cimitirului: Domnul biruitorul suferinţei şi al morţii, Cristos Isus, speranţa noastră, a înviat. Aleluia!
NB. Prima poză e făcută într-o altă zi, acum două săptămâni. Dar nici lucrul acesta nu e întâmplător: lumina din prima poză, care e în afara cimitirului, e contrastantă cu lumina din interiorul cimitirului. Cu siguranţă aşa e realitatea: sunt două lumi diferite, iar poarta prin care trecem ca să intrăm la locul de odihnă al celor dragi, ne schimbă starea…ne întristează. Şi în speranţa cea mai neclintită este uneori o umbră de tristeţe.
Astăzi este necesar să ne gândim un pic la speranţă:
această speranţă care ne însoţeşte în viaţă.
Primii creştini reprezentau speranţa ca o ancoră,
ca şi cum viaţa ar fi fost ancora aruncată pe malul cerului
şi noi toţi îndreptându-ne spre acel mal, agăţaţi de funia ancorei.
Aceasta este o imagine frumoasă a speranţei:
a avea inima ancorată acolo unde sunt strămoşii noştri,
unde sunt sfinţii, unde este Isus, unde este Dumnezeu.
Aceasta este speranţa care nu dezamăgeşte;
astăzi şi mâine sunt zile de speranţă .
(Sfântul Părinte Papa Francisc – 1 noiembrie 2013)
Prea târziu te-am iubit... 
Lasă un comentariu