Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Iubirea rămâne dincolo de moarte (Moartea ca un sigiliu)

Posted by Paxlaur pe 07/11/2013

Ioan Paul al IIleaTare ca moartea este iubirea…
apele mari nu pot să stingă iubirea nici râurile să o spele
.
(Ct 8,6.7)

Atunci când moartea intră în viaţa unui om, îl sigilează. Toate rămân neclintite din momentul morţii. Moartea pecetluieşte pe veci sufletul aflat în stare de har sau, în cazul trist, în stare de păcat. Aceeaşi moarte, pe care Dumnezeu nu o doreşte şi pe care el nu a creat-o, dar care a intrat în lume din invidia Diavolului, cum ne învaţă Scriptura (cf. Înţ 1,13; 2,24 ), sigilează şi sentimentele, pozitive sau negative. De aceea, iubirea rămâne dincolo de moarte. Prietenia adevărată nu dispare odată cu moartea, ci este sigilată. Prietenia adevărată rămâne şi se umple de speranţa revederii în patria celor vii, acolo unde „Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moartea nu va mai fi, nu va mai fi nici plânset, nici ţipăt şi nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Ap 21, 4).
Despre această frumuseţe a prieteniei şi a iubirii care durează dincolo de moarte, dă mărturie şi un articol pe care l-am preluat de pe http://www.ercis.ro, articol care vorbeşte despre prietenia dintre Fericitul Ioan Paul al II-lea şi secretarul său personal, cardinalul Stanislaw Dziwisz. Iată despre ce este vorba în articolul Moştenirea inimii:

Papa Ioan Paul al II-lea amintit de secretarul său personal

Moştenirea inimii

De Stanislaw Dziwisz şi Gian Franco Svidercoschi

La 4 noiembrie 2013, la Roma, la rectoratul bisericii „Sfântul Stanislau”, este prezentată cartea Am trăit cu un sfânt (Milano, Rizzoli, 2013, 220 pag.), care cuprinde o conversaţie a cardinalului Stanislaw Dziwisz, arhiepiscop de Cracovia, cu jurnalistul Gian Franco Svidercoschi. În afară de autori, la prezentare intervin cardinalul Camillo Ruini, Monseniorul Pawel Ptasznik şi Andrea Riccardi. Anticipăm incipit al cărţii.

Boala a fost sfâşietoare, interminabil, dar eu nu mă pregătisem pentru sfârşit. Sau probabil, înlăuntrul meu, n-aş fi voit să fac asta. Şi astfel, după aceea, primele zile au fost teribile…

Pare că a fost ieri şi totuşi au trecut deja aproape nouă ani. Nou ani lungi de la moartea lui Ioan Paul al II-lea. S-a terminat timpul neliniştii, al tristeţii. Timpul în care sentimentul lipsei, al golului, era aşa puternic, insuportabil, încât mulţi au simţit nevoia să se descarce, să scrie asta. Mii de bileţele lăsate în Piaţa „Sfântul Petru” sau lipite de coloane. Şi-aşa el va şti cum să facă pentru a le citi. Mii de istorii din viaţa zilnică, unde domina durerea. Ca acea femeie, probabil tânără, care se semna Ania. „Simt ceva straniu. Ca şi cum numai acum mi-aş da seama că trebuie să mă descurc singură, pentru că tu nu mai eşti…”.

Şi momentele cele mai întunecate, trebuie să mărturisesc, erau tocmai momentele de rugăciune. Da, desigur, înţelegeam că era voinţa Domnului; însă îmi era greu, o mare greutate interioară, să mă conving că el a plecat. Dar după aceea, odată ce am acceptat asta, iată că am început să simt prezenţa sa. Într-un alt mod, desigur, faţă de dinainte; dar a fost, imediat, o senzaţie clară, netă, precisă. Şi de atunci a fost mereu aşa. În mod diferit, repet, dar el continuă să fie cu noi, în mijlocul nostru. Mai mult, ar trebui spus, prezenţa sa a devenit şi mai profundă, mai eficace.

Aşadar, se termina timpul durerii şi cu trecerea zilelor, a lunilor, se deschidea – lent, pe ascuns – timpul nostalgiei. Dar cum putea să trăiască acest sentiment cel care timp de aproape patruzeci de ani l-a văzut în fiecare zi pe Karol Wojtyla, şi vorbise cu el, se rugase cu el, mâncase cu el, suferise cu el; şi într-o zi de mai din 1981, ţinându-l în braţe după atentat, chiar s-a temut că a murit; şi, tot cu el, mersese în toată lumea, cunoscuse atâtea ţări, s-a aflat în mijlocul atâtor milioane de persoane şi la sfârşitul fiecărei zile, în orice loc s-ar fi aflat, îi ura noapte bună?

În inima mea, în amintirea mea, până la urmă, în întreaga mea fiinţă, a rămas semnul de neşters al acestor ani petrecuţi împreună. Şi nu putea să fie altfel. A fost vorba de cea mai lungă şi importantă experienţă din viaţa mea. Aşadar, în mod natural, a rămas o mare nostalgie. Nostalgie de el şi nostalgie de acea perioadă alături de el. Dar este o nostalgie, ca să spun aşa, constructivă, şi care mi-a fost de inspiraţie în slujirea adusă Bisericii. O nostalgie plină de recunoştinţă şi de speranţă, pentru că lumea descoperă tot mai mult sfinţenia lui Ioan Paul al II-lea. De fapt, e suficient a observa acele lungi cozi neîntrerupte la mormântul său, care înainte era în grotele vaticane şi acum în bazilica Sfântul Petru, lângă altarul sfântului Sebastian. Lumea merge acolo pentru a vorbi cu el, pentru a-i recomanda propriile cauze, pentru a-i încredinţa problemele nerezolvate. Pentru toate aceste persoane, Sfântul Părinte n-a murit. El este prezent în viaţa lor spirituală, precum şi în faptele de fiecare zi. Vin şi la mine, sau îmi scriu, pentru ca să intervin pentru ei la el. Sunt siguri că papa va mijloci la tronul Celui Preaînalt. Şi fac pelerinaje pe străzile vieţii sale, pentru a-l întâlni din nou, pentru a-l cunoaşte mai bine, pentru a cere mijlocire. Doresc – admit că fac asta şi eu – să fiu de ajutor în asta. Şi nu rămân dezamăgit.

Totuşi nu încetează niciodată să uimească faptul că, la nouă ani de la moarte, Ioan Paul al II-lea continuă să exercite o aşa de profundă fascinaţie spirituală asupra atâtor persoane, chiar dincolo de lumea catolică, şi în special asupra noilor generaţii, asupra tuturor acelor tineri care-l consideră papa „al lor”.

Îmi dau seama de fiecare dată când călătoresc şi mai ales când fac o vizită în vreun oraş, în vreo ţară, în care a fost Ioan Paul al II-lea. Este extraordinară lumea pe care o întâlnesc: şi pentru că – şi acest lucru mă pune uneori în încurcătură – văd în mine reflexia prezenţei Sfântului Părinte, sau chiar a figurii sale. Fapt este că fiecare, care l-a văzut de aproape sau chiar şi numai de departe, are o amintire personală despre el şi vrea să mi-o destăinuiască: „Mi-a schimbat viaţa!”. Fiecare a avut impresia că papa l-a privit în mod special, ca şi cum l-ar fi privit numai pe el în mijlocul mulţimii. Îi pot înţelege, pot înţelege senzaţiile lor. Karol Wojtyla vorbea despre Dumnezeu cu acelaşi limbaj al omului de astăzi, cu aceeaşi manieră de a gândi şi, în aceeaşi clipă, se lăsa interogat de acest om, de problemele sale, dar şi de contradicţiile sale şi chiar şi de infidelităţile sale.

În timpul morţii sale, al funeraliilor, erau unii care susţineau că acea masă enormă de oameni a venit acolo, la „Sfântul Petru”, pentru ceva emotiv, sentimental, sau chiar şi numai pentru acea manie astăzi răspândită de a fi prezenţi la marile evenimente pentru a le putea povesti după aceea. Prin urmare, erau convinşi că totul avea să se termine, avea să revină ca mai înainte. Şi în schimb, în acea mulţime, mulţi au regăsit bucuria de a fi creştini, sau cel puţin au început să privească viaţa cu ochi noi, să descopere motivaţiile acţiunii morale. Dar cam toţi – şi chiar cei care nu cred – au fost contagiaţi de credinţa, tare ca o stâncă, a acelui om, pentru că nu putea decât să fie o credinţă extraordinară în seninătatea cu care a mers în întâmpinarea suferinţei, a morţii.

Numai după aceea s-a înţeles. Numai după aceea, odată ce a trecut caracterul de excepţionalitate pe care putea să-l aibă o asemenea manifestare de masă, s-a înţeles că în adâncul conştiinţelor, sau cel puţin al multor conştiinţe, exista o voinţă de infinit. Adică exista convingerea că alături de acel om, de acel papă, chiar şi după moartea sa era posibil să se perceapă mai distinct apropierea lui Dumnezeu. Tocmai pentru că Wojtyla, cu credinţa sa, cu viaţa sa şi cu misiunea sa, legase strâns cauza Evangheliei de cauza omului, primatul lui Dumnezeu de centralitatea persoanei. Deci, faptul că şi astăzi, din amintirea sa dar şi – aş vrea să spun – din mormântul său se eliberează un seceriş aşa de îmbelşugat de roade spirituale, nu se poate explica decât în lumina a ceea ce eu numesc „moştenire a inimii”. Inimile au continuat să-şi vorbească. Pentru că inimile pot străbate şi barierele timpului. Chiar şi barierele puse de moarte.

Cineva va strâmba din nas. Dar, chiar cu toate limitele pe care le poate avea un fenomen de acest gen, această moştenire a inimii iese în evidenţă în mod singular în mii de localuri publice, în special în baruri, şi mai ales în periferii, din oraşe mari şi mici, în Europa ca şi în America Latină. Intri şi găseşti o imagine a lui Ioan Paul al II-lea, adesea cu o lumânare aprinsă în faţă. Erau chiar trei lumânări în micul bar de lângă biserica dintr-un sat sicilian sub Taormina. La privirea mea întrebătoare, proprietarul în încetat să-mi dea cafeaua, şi-a scos boneta şi mi-a spus: „Domnule, amintiţi-vă că acest papă a lăsat o bucăţică din el în inima fiecăruia dintre noi…”. Era un om simplu şi serios, convins.

Multor comentatori şi experţi în probleme religioase le-a luat mult timp înainte de a reuşi să-l înţeleagă pe Ioan Paul al II-lea, personalitatea sa, învăţătura sa şi modul său, cu totul deosebit, de a conduce Biserica catolică. Şi asta pentru că ei credeau că-l pot judeca după obişnuitele scheme culturale, un pic ideologice şi un pic politice. În schimb, oamenii cu credinţă simplu, dar curată, autentică, precum cel de la barul sicilian, au ştiut să meargă imediat la „miez” şi să înţeleagă de unde venea bogăţia acelui suflet, a acelei fiinţe rămase aşa de deplin om. Au înţeles că venea din exemplaritatea evanghelică a unei întregi existenţe.

(După L’Osservatore romano, 4-5 noiembrie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Anunțuri

3 răspunsuri to “Iubirea rămâne dincolo de moarte (Moartea ca un sigiliu)”

  1. Da, nu am intilnit pe nimeni sa nu zica ceva frumos de PAPA IOAN PAUL AL 2-lea, chiar si de alte religii, nu numai catolici vorbesc cu respect la adresa sanctitatii sale. A trait chiar ca un sfint. A stiut sa inspire credinta si a intors pe multi pe calea cea buna.
    Intr-adevar este un sfint, ca a trait in multa credinta si iubire de Dumnezeu si de aproapele lui. Multumesc!

    Apreciază

  2. Paxlaur said

    A republicat asta pe Prea târziu te-am iubit… și a comentat:

    Moștenirea inimii: „Inimile au continuat să-şi vorbească. Pentru că inimile pot străbate şi barierele timpului. Chiar şi barierele puse de moarte”…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: