Prea târziu te-am iubit…

“Vegheați și rugați-vă ca să nu intrați în ispită!
Căci duhul este plin de avânt, dar trupul este slab” (Mt 26,41).

Dacă aș scrie despre ispitele care mă iau cu asalt în fiecare zi – mai ales dacă le-aș nominaliza pe cele care mă doboară, mult mai multe decât cele cărora reușesc să mă împotrivesc – cred că mulți s-ar îndepărta de mine, de ceea ce scriu, de acest blog. Însă cred că în același timp aș câștiga o nouă serie de cititori și de „prieteni”, dornici să vadă, să „atingă” slăbiciunea unui om, să o compare, să o califice etc.

Chiar dacă nu nominalizez nimic, vreau să scriu despre ispită, despre ceea ce ne fură zilnic liniștea, despre ceea ce ne răpește frumusețea sufletului atunci când ne învinge. Da, dar în același timp, vreau să scriu despre ceea ce ne face strălucitori atunci când reușim să ne împotrivim și să o nimicim printr-o viață virtuoasă și prin harul lui Dumnezeu. Nicio strălucire, cu atât mai puțin cea care vine din izbânda în lupta împotriva ispitei și a păcatului, nu este meritul nostru. Dacă ne-am (re)cunoaște fragilitatea și am vedea ce „oștiri de îngeri” se luptă pentru noi, am fi mai modești. Și primul sunt eu în această nerecunoaștere și nerecunoștință față de susținerea pe care o primesc în mii de feluri!

Inițial voiam să scriu despre păcat. Ba chiar despre păcatele mele. Nu neapărat o spovadă publică (chiar dacă se mai poartă!). Dar înainte de a fi păcatul, a fost ispita. Am început să scriu după ce am auzit pe cineva reproșându-mi (cu iz de amenințare și ca și cum ar fi spus vreo noutate!): „Am să arăt tuturor că nu ești un sfânt. Voi demonstra asta!”. Am zâmbit la auzul acestei „descoperiri”, am zâmbit atunci și zâmbesc și acum când scriu. Clar că nu sunt un sfânt. Nu este nevoie să o spună sau să o demonstreze nimeni. O spun eu și o recunosc. Și o spun cu regret: Așa este! Nu sunt sfânt. Mi-ar plăcea să fiu, dar nu sunt. Ah, cât aș vrea să fiu. Cine nu vrea? Toți vor. Puțini reușesc. Eu nu doar că nu sunt sfânt, ba chiar sunt foarte departe de sfințenie. Mi-ar plăcea să fi ajuns la pacea simțurilor, la liniștea inimii, la stăpânirea unei arte și a unui har cu care să nu mai cedez în fața ispitelor, dar nu, sunt încă departe. Sunt încă plin de trup, de pământ, de plumb care mă atrage spre ceea ce nu ar trebui să simt nimic. Mai pe românește și mai pe scurt spus: sunt om! Am rămas om. Voi fi om pentru toată viața. Și aceasta nu ar trebui să îngrijoreze pe nimeni, nici măcar pe cei care și-au pus în gând să demonstreze că nu sunt un sfânt. Nu are rost, pentru că deja se știe!

De ce nu sunt sfânt? Dar despre cine se poate spune că este sfânt atâta timp cât este în viață? Despre nimeni. Suntem prea fragili. Nu este pas, nu este clipă, în care să nu ți se înfățișeze, într-o formă sau alta, o ispită.

Este incredibilă ușurința cu care ispita intră în viața noastră. În fața ispiei suntem atât de fragili, atât de vulnerabili. Aceasta și pentru că ispititorul este plin de vicleșuguri și înzestrat cu multe „virtuți”. Puțini sunt cei care au mai multă răbdare decât ispititorul și ispita. Știe să aștepte atât cât este nevoie. Nu ne grăbește. Nu ne bruschează. Stă și așteaptă momentul prielnic, fragilitatea. Ispita are tot timpul din lume: se așază frumos la ușa inimii noastre și așteaptă, așteaptă, așteaptă până când intră sau este izgonită definitiv.

Diavolul are răbdare să ne învețe. Suntem obiectul său de studiu. Ne știe. Ne cunoaște bine, tocmai pentru ca apoi să știe exact unde să ne lovească. Dacă ne-am cunoaște și noi atât de bine pe cât ne cunoaște el, am fi mult mai atenți cu noi înșine, cu cărările noastre. Dar de multe ori ne negăm adevărata stare, adevăratul mod de a fi. Tocmai astfel, negându-ne slăbiciunile, deschidem tot mai larg poarta ispitelor. Diavolul iubește și nu are satisfacție mai mare decât adevărul pe care îl negăm despre noi, decât atunci când ne încăpățânăm să nu ne recunoaștem slăbiciunile, când ne considerăm mult mai puternici decât suntem în realitate, când credem că putem totul prin forța și înțelepciunea noastră!

Ceea ce mă uimește de fiecare dată, mai ales după ce mă las ademenit de ispită, este orbirea: cum nu am văzut de la început hidoșenia ce se ascunde sub acel văl? Este incredibilă priceperea ispitei de a se deghiza în bine, în virtute, în frumos. Cum de nu vedem de la început?! Cu câtă ușurință ne face să spunem plângând: „Ah, dacă aș fi știut…”. Dacă am fi știut… dacă am fi fost mai atenți, mai prudenți… Dacă…

Ispita, deși e mereu neagră, când se apropie de tine îmbracă mereu culoarea care îți place cel mai mult: pentru mine e mereu albastră și-mi place până la nebunie. Pentru tine e roșie și te lași atât de ușor furat de peisaj. Pentru un altul are strălucirea soarelui îngălbenit, o strălucire ce-l orbește imediat. Ispita e mai colorată decât curcubeul!

Ispita, deși în forma brută are un iz irespirabil, vine învăluită într-un parfum irezistibil. Adulmeci pasionat de mireasma ce îți umple simțurile și, mult mai repede decât ai fi crezut ești jos, târât în praf, aruncat în mocirla cea mai irespirabilă. Și abia atunci observi că nu era nici urmă de parfum, nici trandafiri, nici iasomie, ci doar duhoare irespirabilă. Te simți dormind lângă un hoit și ai fi vrut să nu te fi trezit din visul ce era înmiresmat. Realitatea este prea dură după ce ai fost prins în mrejele ispitei: trăiește o viață irespirabilă până te ridici!

Ispita nu te lasă în pace până nu o guști sau o strivești. Dar are acel gust ademenitor al prăjiturii care îți place sau al mâncării din fața căreia nu te oprește nici sfatul medicului (sufletesc), nici teama de îngrășare, nici teama de iad, nici nimic. Vrei să mănânci, vrei să guști, vrei să simți cu tot trupul tău bucuria acestui ospăț. Doar după ce-ai gustat simți gustul amar al păcatului, ca o migrenă ce-ți smulge liniștea nopții și-ți alungă somnul și pacea și tot ce până atunci era bine și frumos.

Ispita nu e impersonală. Nu e hidoasă. Ispitei nu-i lipsește nimic. Ispita nu vine la întâmplare. Ispitei îi place să fie curtată, dialogul, negocierea. Ispita nu suportă claritatea și se sperie în fața cuvântului „Da să fie da și nu să fie nu”. Ea preferă formulele magice: „poate” sau „de ce nu?” sau „ce am de pierdut?” sau „de ce să nu încerc?”.

Ispita, cel puțin așa cum am cunoscut-o eu până acum, are toate caracteristicile necesare pentru a fi ca rodul pomului de la începutul lumii: „bun de mâncat și plăcut ochilor” (cf. Gen 3,6).

Ispita este sigură pe sine. Nu ezită atunci când știe că este momentul potrivit. E îndrăzneață. Când se apropie de tine îți șoptește convingător: „Sunt irezistibilă… Îmi vei ceda!”. Ispita nu știe ce înseamnă timiditatea sau abandonul. Moare luptând să te cucerească, să te învingă… Există doar pentru a ne învinge. Nu are alt scop decât decăderea noastră.

Însă ispita are și lipsuri! Ceea ce nu știe ea și este foarte important să știm noi e faptul că atât timp cât încă se zbate să ne cucerească și să ne arunce în mocirlă, tocmai ea este semnul legăturii noastre cu Domnul. Ispita este semnul că sufletul nostru nu este stăpânirea Diavolului. Dacă am fi ai lui definitiv, nu s-ar mai lupta să ne ademenească. Ispita e semnul că nu suntem pierduți. Că trebuie să luptăm. Că avem șansa de izbândă.

Ispita nu este irezistibilă, nici invincibilă, nici atotștiutoare. Este puternică, dar nu mai mult decât harul. Faptul că ne-a învins odată nu înseamnă că trebuie să ne învingă mereu. Faptul că am căzut nu înseamnă că nu ne mai putem ridica. Dacă ne-am pierdut vederea și simțurile în strălucirea și ademenirea ei, să ne amintim că există Cineva care a redat vederea până și orbului din naștere și a însănătoșit tot ceea ce părea pierdut. A nimicit până și moartea și a înviat morții. A curățat trupurile și sufletele tuturor celor care l-au primit și i-au cerut ajutorul.

Așadar, mă bucur că la ușa mea stă încă ispita. Ah, și cât insistă. Și cum mă vrăjește. Și ce vorbe alese… Când cad îmi dovedește atât de bine mie (și celor din jur!) că nu sunt sfânt, că sunt doar un om plin de slăbiciuni. Dar când mă ridic tocmai ea devine semnul că deși nu sunt sfânt, (măcar din când în când) îmi doresc să fiu sfânt, lupt pentru a fi măcar un pic mai bun. Sunt trist când cad, dar atât de fericit când mă ridic! Este un sentiment greu de cuprins în cuvinte să simți mâna Domnului că te ridică și te așază la pieptul său, lângă inima sa care bate din iubire pentru tine. Nu, nu mă tem de căderi. Mi-e frică să nu ajung ceasul în care să refuz să fiu ridicat. Mă tem cu adevărat de împietrirea inimii, de pierderea credinței, de descurajare. De acestea, da, mă tem! Pentru aceasta cer în fiecare zi în rugăciune harul de a mă ridica… în fiecare clipă, ori de câte ori este și va fi nevoie. Să nu rămân jos, în mocirlă. Să mă bucur de libertate… Mi-e sete de acea libertate a copilului ce aleargă pe o câmpie înflorită… El știe că toată lumea este a lui și într-o zi al lui va fi și cerul pe care acum îl admiră tăvălindu-se prin iarbă și flori!