Prea târziu te-am iubit…

„Apoi a ieşit şi a mers… pe Muntele Măslinilor, iar discipolii îl urmau” (Lc 22,39).

Când vine ora marcată de Dumnezeu pentru a mântui omenirea din sclavia păcatului, Isus se retrage aici, în Ghetsemani, la poalele Muntelui Măslinilor. Ne aflăm în acest loc sfânt, sfinţit de rugăciunea lui Isus, de angoasa lui, de sudoarea lui de sânge; sfinţit mai ales de „da”-ul său spus voinţei de iubire a Tatălui. Aproape că ne este teamă să ne apropiem de sentimentele pe care le-a experimentat Isus în ora aceea; intrăm pe vârful picioarelor în acel spaţiu interior în care s-a decis drama lumii.

În acea oră, Isus a simţit necesitatea de a se ruga şi de a-i avea lângă El pe discipolii săi, pe prietenii săi, care l-au urmat şi au împărtăşit mai îndeaproape misiunea sa. Însă aici, la Ghetsemani, urmarea devine dificilă şi nesigură; există ameninţarea îndoielii, a oboselii şi a terorii. În desfăşurarea dificilă a pătimirii lui Isus, discipolii vor asuma diferite atitudini faţă de Învăţătorul: atitudini de apropiere, de îndepărtare, de nesiguranţă.

Ne va face bine nouă tuturor, episcopi, preoţi, persoane consacrate, seminarişti, în acest loc, să ne întrebăm: cine sunt eu în faţa Domnului meu care suferă?

Sunt dintre cei care, invitaţi de Isus să vegheze cu El, adorm şi în loc să se roage caută să evadeze închizând ochii în faţa realităţii?

Sau mă recunosc în cei care au fugit de frică, părăsindu-l pe Învăţător în ora cea mai tragică a vieţii sale pământeşti?

Există oare în mine duplicitatea, falsitatea celui care l-a vândut pentru treizeci de arginţi, care a fost numit prieten, şi totuşi l-a trădat pe Isus?

Mă recunosc în cei care au fost slabi şi l-au tăgăduit, ca Petru? El cu puţin înainte i-a promis lui Isus că-l va urma până la moarte (cf. Lc 22,33); apoi, strâns la colţ şi asaltat de frică, jură că nu-l cunoaşte.

Mă asemăn cu aceia care de acum organizau viaţa lor fără El, asemenea celor doi discipoli din Emaus, nesăbuiţi şi înceţi la inimă să creadă în cuvintele profeţilor (cf. Lc 24,25)?

Sau, slavă lui Dumnezeu, mă aflu printre aceia care au fost fideli până la sfârşit, ca Fecioara Maria şi apostolul Ioan? Când pe Golgota totul devine întuneric şi orice speranţă pare terminată, numai iubirea este mai puternică decât moartea. Iubirea Mamei şi a discipolului preaiubit îi determină să rămână la picioarele crucii, pentru a împărtăşi până la capăt durerea lui Isus.

Mă recunosc în cei care l-au imitat pe Învăţătorul lor până la martiriu, mărturisind cât de mult El era totul pentru ei, forţa incomparabilă a misiunii lor şi orizontul ultim al vieţii lor?

Prietenia lui Isus faţă de noi, fidelitatea sa şi milostivirea sa sunt darul inestimabil care ne încurajează să continuăm cu încredere urmarea Lui, în pofida căderilor noastre, a greşelilor noastre, chiar a trădărilor noastre.

Însă această bunătate a Domnului nu ne scuteşte de vigilenţa în faţa ispititorului, a păcatului, a răului şi a trădării care pot să străbată şi viaţa sacerdotală şi călugărească. Noi toţi suntem expuşi păcatului, răului, trădării. Simţim disproporţia dintre măreţia chemării lui Isus şi micimea noastră, dintre sublimitatea misiunii şi fragilitatea noastră umană. Însă Domnul, în marea sa bunătate şi în milostivirea sa infinită, ne ia mereu de mână, pentru ca să nu ne înecăm în marea disperării. El este mereu alături de noi, nu ne lasă niciodată singuri. Aşadar, să nu ne lăsăm învinşi de frică şi de descurajare, ci să mergem înainte cu curaj şi încredere pe drumul nostru şi în misiunea noastră.

Voi, iubiţi fraţi şi surori, sunteţi chemaţi să-l urmaţi pe Domnul cu bucurie în această Ţară binecuvântată! Este un dar şi este şi o responsabilitate. Prezenţa voastră aici este foarte importantă; toată Biserica vă este recunoscătoare şi vă susţine cu rugăciunea. Din acest loc sfânt, doresc de asemenea să adreseze un salut afectuos tuturor creştinilor din Ierusalim: aş vrea să asigur că îi amintesc cu afect şi că mă rog pentru ei, cunoscând bine dificultatea vieţii lor în oraş. Îi îndemn să fie martori curajoşi ai pătimirii Domnului, dar şi ai Învierii sale, cu bucurie şi în speranţă.

Să-i imităm pe Fecioara Maria şi pe sfântul Ioan şi să stăm lângă multele cruci unde Isus este încă răstignit. Acesta este drumul pe care Răscumpărătorul nostru ne cheamă să-l urmăm: nu există altul, acesta este!

„Dacă îmi slujeşte cineva, să mă urmeze, iar acolo unde sunt eu va fi şi cel care mă slujeşte” (In 12,26).

Franciscus

Întâlnire cu preoţi, călugări, călugăriţe şi seminarişti în biserica din Ghetsemani lângă Grădina Măslinilor

(Ierusalim, 26 mai 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro