Prea târziu te-am iubit…

8 răspunsuri la „Soție și mamă exemplară / Zi de rugăciune pentru drepturile și demnitatea femeii”

1. 

   Cristina

   27/08/2014

   Dreptul mamelor este sa-si cresca copiii. Statul le impiedica. Ce propuneti sa se faca?

   ApreciazăApreciază

   Răspunde
   1. 

      Laurentiu

      28/08/2014

      Bună ziua.
      Nu pretind să am un răspuns și, mai ales, o soluție pentru această întrebare, însă cred că fiecare om ar trebuie să lucreze mai mult la ierarhia priorităților. Nu se verifică în toate cazurile piedica pusă de stat: mulți oameni, bărbați și femei, refuză „din proprie inițiativă, comoditate” sau din cauza „job”-ului să întemeieze o familie și să devină părinți.
      Statul își are partea sa de vină pentru că nu sprijină familia, dar nici nu se declară împotriva ei, cel puțin nu în mod oficial. Practic, face prea puțin sau chiar deloc pentru familii, părinți, copii etc. Însă, nu e toată responsabilitatea și vina în Stat și funcționarii sau reprezentații săi.
      Mă gândesc deseori: oare noi am mai fi existat dacă în timpul comunismului părinții s-ar fi bazat doar pe sprijinul Statului? Sau educația noastră ar fi prins vreun contur dacă nu s-ar fi implicat părinții și bunicii mai mult decât Statul? Chiar nu știu, dar ceea ce știu e că pe atunci prioritățile păreau a fi altele. Iar familia era un loc sacru, era o comunitate și o comuniune de persoane care abia așteptau rodul iubirii lor: copiii.
      Dumnezeu să ne binecuvânteze cu harul de a redescopri familia și sacramentul căsătoriei. Prin harul său să avem curajul de a ne schimba prioritățile și de a alege ceea ce este cu adevărat important.
      Vă mulțumesc mult!

      ApreciazăApreciază

      Răspunde
      1. 

         Cristina

         28/08/2014

         Statul obliga fiecare parinte sa-si dea copilul sa fie educat de stat. Prin asta, impiedica parintii sa-si educe ei copiii. Deci, pe fata, statul se declara oficial impotriva parintilor/familiei.

         Statul trebuie sa iasa din invatamint si sa-i lase pe parinti sa-si educe copiii. Nu, singurul sprijin pe care il poate acorda statul este sa asigure cadrul in care parintii sa-si educe liberi copiii. Imi pare rau, eu am crescut sub comunism si nu am vazut nici parinti si nici bunici mai implicati decit statul. Nu, familia nu era un loc sacru, ci un loc cu frustrari din cauza lipsurilor.

         Familiile de azi ar trebui sa nu se mai bazeze pe stat pentru ajutor, sa-si scoata copiii din scoli si sa devina ceea ce Dumnezeu a vrut sa devina.

         ApreciazăApreciază

      2. 

         Maria

         29/08/2014

         (D-na/D-ra)Cristina,,
         familia,asa cum este in gandul si inima lui Dumnezeu, ESTE un loc sacru ( pt ca „sacru” exact asta inseamna, prezenta lui Dumnezeu ) , ceea ce ajungem noi insine sa facem din asta e altceva, si nu e drept a pune nici in carca statului, si, mai ales, a lui Dumnezeu responsabilitatile caderilor si neputintelor noastre ( lipsei de consecventa si vointa de a ne trai vocatia cu responsabilitate si fidelitate) si/sau ale inaintasilor nostri. (Fara a incerca sa flatez!)Parintele Laurentiu insusi e o dovada vie a lipsei de fundament si de non-ultim cuvant negativ si deformator al statului in ceea ce priveste trairea in sacralitate. Sunt mii de oameni care ,in familiile lor, s-au confruntat cu lipsuri si frustrari inimaginabile(chiar si prin prisma celor ce, oarecum, se intrezaresc traite din postarea Dvs) si , totusi, asta nu le-a indepartat de la ceea ce au fost chemate sa fie:”mica Biserica a lui Dumnezeu”( in spatiul ortodox de pilda, pr. Nichifor Horia,pr. Mihai Aldea, poetul si profesorul Marius Iordachioaia, academiciana de pie memorie Zoe Dumitrescu Busulenga s.a., in cel protestant domnii Marius Cruceru,Danut Manastireanu s.a., in cel catolic lista e mult prea ampla si nu vreau sa fiu acuzata de subiectivism), . In spatiul cultural se gasesc mii de persoane publice cu ireprosabila traire duhovniiceasca, educate in comunism SI de catre stat, dar in formarea carora familia nu a abdicat.In toate, extremismele nu sunt bune: abuzuri de formare se regasesc si in familii( de pilda mame care fac din fiicele pe care le obliga sa cerseasca sau sa se prostitueze, sursa de venit,;persoane apte de munca, ce aleg sa traiasca din asistenta statului, cheltuind pe bautura alocatia copiilor, dar si mame sau tati arestati pentru ca si-au ucis copiii,pt ca „asa le-a spus Dumnezeu”, sau pt ca „li s-a parut ca propriul copil, in varsta de cateva luni, este satana, si ca Dumnezeu le cere sa reia scena biblica a sacrificiului facut de Avraam .Ce educatie pot oferi aceste familii, superioara celei statale?).Judecam lumea prin propriile experiente, pe care, uneori, cu prea mare usurinta , le aruncam in spatiul public sau virtual asupra celorlalti, formatandu-i sa existe musai in proiectiile noastre(dupa caz) rozalii sau frustrante.Nu e insa neaparat necesar ca acestea sa fie general aplicabile sau legi.Homeschooling-ul e necesar ( de pilda argumentele d-lui Marius Cruceru sunt coplesitoare) si cei care doresc cu adevarat il pot face, chiar si luandu-se la tranta cu sistemul- atunci cand cred cu tarie in valorile despre care adesea vorbesc/teoretizeaza cu usurinta. Si totodata, se cuvine a face asocierea responsabila si echilibrata intre spiritul unui spatiu virtual ( un blog cu o anumita amprenta/structura) si spiritul comentariilor pe care experiente negative ne indeamna sa le facem pe acesta, generalizand nejustificat doar de dragul „certurilor de vorbe”.Parerea mea!Cele bune!Domnul cu mila si binecuvantarea Sa asupra tuturor!Amin

         ApreciazăApreciază

      3. 

         Cristina

         29/08/2014

         Nu am pus in circa lui Dumnezeu faptul ca parintii isi abandoneaza responsabilitatile in favoarea statului.Aici nu este vorba de neputinta, ci de indiferenta. Majoritatea parintilor sint indiferenti la faptul ca statul le uzurpeaza autoritatea parinteasca si continua sa aleaga astfel de oameni. NU este frustrant ca oamenii nu traiesc conform „proiectiilor mele rozalii sau frustrante”, ci ca nu traiesc dupa Cuvintul lui Dumnezeu care a dat parintitlor autoritatea si datoria sa-si creasca copiii, nu statului. Totusi, parintii isi abandoneaza datoria, neascultind de Dumnezeu. Cei care nu inteleg asta vorbesc/teoretizeaza cu usurinta.

         ApreciazăApreciază

   2. 

      Maria

      30/08/2014

      Realitatile despre care vorbiti , d-na/d-ra Cristina,sunt si stau in puterea noastra a le schimba, PORNIND DE LA NOI INSINE, intai de toate PRIN RUGACIUNE FACUTA CU CREDINTA, traita in toate, transformandu-ne trairea toata (actiuni,inactiuni,cuvinte, gesturi, taceri etc)in rugaciune in, cu si prin Dumnezeu (Cum asa :prin rugaciune?Cand Domnul a vorbit despre marimea secerisului si despre numarul mic al seceratorilor, a indicat ca „solutia” sta nu in studii inalte, proiectarea de vaste si alambicate sisteme educationale si/sau curricule- desi vorbea unor neinstruiti, unor pescari!-, ci in RUGACIUNE inainte de toate,pt ca rugaciunea nu face decat sa-l aduca pe Dumnezeu in acea realitate si sa o schimbe AMDG!Nu noi o schimbam, desi e necesara si munca noastra, CI DUMNEZEU, si asta chiar si in acele realitati pe care le apreciem ca iremediabil corupte si de neschimbat.EL POATE!DOAR EL!). Referirea mea la proiectii ( care pentru unii pot fi roz,pt altii intunecate,tulburi si nelinistitoare) de mai sus, porneste din faptul ca IN DUMNEZEU suntem o singura fiinta, si ca NICIODATA greseala,neputinta, pacatul aproapelui intru Fiinta nu sunt straine faptelor,trairilor si gandurilor noastre ( fie doar si absenta implorarii noastre catre Dumnezeu, de miluire a intregii Sale creatii….Daca ea, implorarea, ar fi fost, poate ca undeva, pe intinsul Pamantului, s-ar fi impiedicat o crima, s-ar fi salvat o viata, s-ar fi convertit si salvat pentru vesnicie un muribund, un parinte nu ar fi abdicat de la datoria sa, un copil nu s-ar fi razvratit alegand drogurile si anturajele dubioase etc) si ca, la un anumit punct al relatiei cu Dumnezeu si cu ceilalti, ajungi sa intelegi ca daca oglinda e spre a ne oglindi trupul fizic si indrepta ,vazand, cele ce nu sunt dupa vointa si asteptarile noastre, ca si imagine reflectata in oglinda, aproapele-indiferent de starea sa!- ne e incredintat in economia lui Dumnezeu spre a ne vedea interiorul sufletesc ; cand gasim in el ceva ce ne place, e semnul unei virtuti existente in noi insuficient constientizate si dezvoltate, asupra careia avem de migalit, si cand e ceva ce ne repugna, e oglindirea unei caderi/ neputinte/pacat ( poate nu neaparat in forma cu care ne confruntam in relatia cu celalalt,repugnandu-ne, dar caderea noastra exista. De pilda, poate ca ma exaspereaza superficialitatea in slujire a unui slujitor al Altarului; in economia lui Dumnezeu acesta e un dublu prilej- sa ma rog pentru preotul respectiv, ca Dumnezeu sa-L binecuvanteze si sa-l constientizeze asupra demitatii la care a fost chemat, si sa ma rog pt pacatele mele,examinandu-mi constiinta, pentru ca m-am facut lui judecator, uzurpandu-L pe Dumnezeu, dar si sa implor mila lui Dumnezeu pentru toate superficialitatile mele,pentru toate momentele in care nu am pretuit din superficialitate darurile sale din viata mea,pentru momentele in care l-am instrumentalizat pe Dumnezeu, transformandu-l intr-un „bancomat de implinit dorinte”, intr-un idol,momente in care ,desi eram fizic in biserica si buzele mele se rugau, sufletul nu-mi era in rugaciune, iar gandul colinda oriunde in alta parte numai nu la o reala si totala inchinare adusa lui Dumnezeu,Cel Ce e Stapanul intregii Creatii, facand astfel, din El un idol, iar din inchinarea mea idolatra mai mult o blasfemie, decat o rugaciune!.Si exemplele pt aceasta REALITATE DUHOVNICEASCA DE NECONTESTAT A OGLINDIRII DUHOVNICESTI IN APROAPELE PE CARE-L JUDECAM /CONDAMNAM /SCOATEM VINOVAT DE CEVA ANUME ar putea continua, inclusiv legat de cele relative la educatia privata sau de stat mentionate in comentariile Dvs). Indiferenta despre care spuneti nu este decat o boala a iubirii si ,ca atare,o neputinta duhovniceaca, o nepatrundere cu ochii si iubirea lui Dumnezeu de care ne impartasim in realitatea in care traim ca parinti care au fost invredniciti de Dumnezeu cu darul zamislirii si aducerii pe lume de prunci, dupa cum si coruptia statului-inclusiv in sistemul educational nu e decat rezultatul unei cumulari de compromisuri de multiple naturi facute de persoanele ce-l alcatuiesc.
      Dvs ati spus „Nu, familia nu era un loc sacru, ci un loc cu frustrari din cauza lipsurilor. Familiile de azi ar trebui sa nu se mai bazeze pe stat pentru ajutor, sa-si scoata copiii din scoli si sa devina ceea ce Dumnezeu a vrut sa devina. „.Gandul meu , provocat din experienta mea si a altora cu Dumnezeu, este ca sacralitatea este prezenta chiar si in acele familii „loc de frustrare din cauza lipsurilor”si, as cuteza sa completez, si al abuzurilor. Pentru ca asa cum Dumnezeu ne-a iubit si s-a jertfit pentru noi inainte sa fi ajuns sfinti (mai mult,unii nici nu vor ajunge, dar jertfa Sa a fost pt unul,fiecare in parte), sau cum a chemat la Altar sa-I slujeasca oameni ce pareau nevrednici ( Sf.Paroh de Ars,Patronul preotilor de pilda), la fel a pus samanta sfinteniei si in medii grav potrivnice.De noi si numai de noi (ca oameni facuti dupa Chipul Sau, carora s-a incredintat a ne lucra asemanarea cu EL)depinde sa o lasam sa-si aduca rodul si sa-si implineasca rostul!Tocmai in medii potrivnice se vadeste mai deplin lucrarea lui Dumnezeu, maretia, atotputenicia Sa si taria credintei noastre, fidelitatea noastra fatza de El.Nu fuga, retragerea, extragerea , adapostirea e solutia duhovniceasca( desigur, daca suntem inca fragili in credinta si traire s-ar putea ca retragerea sa fie solutia- daca , sa zicem, violentele din familie pun in risc viata partenerilor/copiilor, o separare fizica s-ar putea vadi ca solutie necesara.Doar ca ajungem sa fim fragili pt ca nu facem din Dumnezeu taria / puterea noastra traind Sacramentele in adevar si responsabilitate…Cum se intampla atunci cand, in loc sa luptam pentru salvarea unei casnicii, alegem divortul, cand optam pentru fraudarea unui examen,in loc de a ne pregati cu responsabilitate, sau cand ne e mai usor sa cautam vinovatii in dreptul oricui altcuiva,doar pentru a fugi de confruntarea reala si cinstita cu realitatile dureroase din interiorul nostru etc ). Ci a face cele ce datoram a fi facute si traite acolo unde suntem, dar IN ,CU SI PRIN DUMNEZEU, cu responsabilitate, ca pentru EL!
      Bunul Dumnezeu sa Se indure de toti si sa binecuvanteze intreaga Sa creatie, incat toate sa se implineasca AMDG, invatandu-ne mereu ceea ce spunea desavarsitul pastor Richard Wurmbrandt :”decat sa injuri intunericul, mai bine sa aprinzi o candela” … Decat sa ne vadim judecatile , verdictele si nemultumirile (in termeni/cuvinte si in spatii virtuale a caror frumusete, gingasie duhovniceasca si pace as gandi ca nu se cuvine a fi tulburate astfel), mai de folos e rugaciunea de vindecare in Domnul a ranii ce ne-a produs amaraciunea-ranii/disfunctiei statale, de sistem educational, ranii abandonului si netrairii sacralitatii familei, cat si durerilor purtate de unul ,fiecare, ce au ajuns sa mutileze cele ce Dumnezeu le-a voit bune si desavarsite pentru creatia si creaturile Sale!Amin.

      ApreciazăApreciază

      Răspunde
2. 

   ANGELA _MITACHE

   27/08/2014

   LAUDA TIE CRISTOASE!
   Prin credinta sotiei in fiecare familie sotul se poate intoarce la credinta. Am vazut multe cazuri de acest fel. Unde este credinta este si dragoste.
   Multumesc.

   ApreciazăApreciază

   Răspunde
   1. 

      Laurentiu

      28/08/2014

      Foarte adevărat. Credința, speranța și dragostea merg mereu împreună.
      Domnul să binecuvânteze familiile naostre cu aceste virtuți.

      ApreciazăApreciază

      Răspunde