Prea târziu te-am iubit…

„Umilința naturii noastre a fost asumată de maiestatea divină, slăbiciunea, de putere, mortalitatea noastră, de veșnicie; și, pentru a plăti datoria care apăsa asu­pra con­diției noastre, natura inalterabilă a fost unită cu natura noastră alterabilă. Toate acestea s-au înfăptuit pentru ca, așa cum se potrivea pentru mân­tu­irea noastră, singu­rul și unicul mijlocitor între Dumnezeu și oameni, omul Isus Cristos, pe de o parte, imun de moarte, pe de altă parte, să fie supus ei.
Natura în care s-a născut Dumnezeu a fost adevărată, integră și perfectă, și, în același timp, natura divină în care rămâne în mod imutabil a fost adevărată și per­fectă. În el există totul din divinitatea sa și totul din ome­nitatea noastră.
Prin natura noastră o înțelegem pe aceea creată de Dumnezeu la început și asumată de Cuvânt, pentru a fi răscumpărată. Însă, în Mântuitorul, nu a fost nici o urmă din acele slăbiciuni pe care seducătorul le-a adus în lume și care au fost primite de omul sedus. Desigur că a voit să ia asupra sa slăbiciunea noastră, dar nu să fie părtaș la păcatele noastre.
A asumat condiția de sclav, dar fără contaminarea păcatului. A înălțat omenitatea, dar nu a diminuat divi­nitatea. Înjosirea sa a făcut vizibil invizibilul și muritor pe Creatorul și Stăpânul tuturor lucrurilor. Însă înjosirea sa a fost mai curând una milostivă față de mizeria noas­tră, decât o pierdere a puterii sale și a stăpânirii sale. A fost creator al omului în condiția divi­nă și om în condiția de sclav. Acesta a fost unicul și același Mântuitor.
Așadar, Fiul lui Dumnezeu își face intrarea în mijlo­cul mizeriilor din această lume, coborând de pe tronul său ceresc, fără a lăsa gloria Tatălui. Intră într-o condiție nouă, se naște într-o lume nouă.
Intră într-o condiție nouă: într-adevăr, invizibil în sine însuși, devine vizibil în natura noastră; infinit, se lasă circumscris; existent înaintea tuturor timpurilor, începe să trăiască în timp; Stăpân și Domn al uni­versului, as­cun­de maiestatea sa infinită, ia formă de slujitor; nepie­ritor și nemuritor, ca Dumnezeu, nu refuză să devină om pieritor și supus legilor morții.
Într-adevăr, cel care este Dumnezeu adevărat, este și om adevărat. Nu există nimic fictiv în această unitate, pentru că subzistă și umilința naturii umane, și subli­mitatea naturii divine.
După cum Dumnezeu nu suferă schimbare în milosti­virea sa, la fel, nici omul nu este alterat de demnitatea primită. Fiecare dintre naturi realizează în co­mu­niune cu cealaltă tot ceea ce îi este propriu. Cuvântul reali­zează ceea ce revine Cuvântului, iar ome­nitatea reali­zează ceea ce este propriu omenității.
Prima dintre aceste naturi strălucește prin minunile pe care le face, cealaltă zace sub insultele pe care le pri­mește. Și după cum Cuvântul nu renunță la acea glorie pe care o are, exact ca și Tatăl, tot așa, omenitatea nu părăsește natura proprie a speciei.
Nu vom înceta să repetăm: Unicul și același este, cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu și, cu adevărat, Fiul Omului. Este Dumnezeu, deoarece la început era Cuvân­tul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dum­nezeu (In 1,1). Este om, deoarece Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi (In 1,14)”.

Din Scrisorile sfântului Leon cel Mare, papă
(Scris. 28, către Flavian, 3-4: PL 54, 763-767)