Prea târziu te-am iubit…

Duminica a IV-a a Paştelui ne prezintă icoana Bunului Păstor care cunoaşte oile sale, le cheamă, le hrăneşte şi le conduce. În această duminică, de peste 50 de ani, trăim Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii. De fiecare dată ea ne aminteşte de importanţa de a ne ruga pentru că, aşa cum a spus Isus discipolilor săi, „stăpânul secerişului… să trimită lucrători în secerişul său” (Lc 10,2). Isus exprimă această poruncă în contextul unei trimiteri misionare: a chemat, în afară de cei doisprezece apostoli, alţi şaptezeci şi doi de discipoli şi îi trimite doi câte doi în misiune (Lc 10,1-16). De fapt, dacă Biserica „este prin natura sa misionară” (Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican, Decretul Ad gentes, 2), vocaţia creştină nu poate decât să se nască în cadrul unei experienţe de misiune. Astfel, a asculta şi a urma glasul lui Cristos Bunul Păstor, lăsându-ne atraşi şi conduşi de El şi consacrând Lui propria viaţă, înseamnă a permite ca Duhul Sfânt să ne introducă în acest dinamism misionar, trezind în noi dorinţa şi curajul bucuros de a-i oferi viaţa noastră şi de a o trăi pentru cauza Împărăţiei lui Dumnezeu.

Oferirea propriei vieţi în această atitudine misionară este posibilă numai dacă suntem capabili să ieşim din noi înşine. De aceea, în această a 52-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, aş vrea să reflectez tocmai asupra acestui „exod” special care este vocaţia, sau, mai bine zis, răspunsul nostru la vocaţia pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte. Când auzim cuvântul „exod”, gândul nostru merge imediat la începuturile minunatei istorii de iubire dintre Dumnezeu şi poporul fiilor săi, o istorie care trece prin zilele dramatice ale sclaviei din Egipt, chemarea lui Moise, eliberarea şi drumul spre ţara promisă. Cartea Exodului – a doua carte din Biblie – care relatează această istorie, reprezintă o parabolă a întregii istorii a mântuirii, şi chiar a dinamicii fundamentale a credinţei creştine. De fapt, a trece de la sclavia omului vechi la viaţa nouă în Cristos este lucrarea răscumpărătoare care are loc în noi prin intermediul credinţei (Ef 4,22-24). Această trecere este un adevărat „exod”, este drumul sufletului creştin şi al întregii Biserici, orientarea decisivă a existenţei îndreptate spre Tatăl.

La rădăcina fiecărei vocaţii creştine există această mişcare fundamentală a experienţei de credinţă: a crede înseamnă a ne lăsa pe noi înşine, a ieşi din comoditatea şi rigiditatea propriului eu pentru a centra viaţa noastră în Isus Cristos; a părăsi ca Abraham propria ţară pornind la drum cu încredere, ştiind că Dumnezeu va indica drumul spre noua ţară. Această „ieşire” nu trebuie înţeleasă ca o dispreţuire a propriei vieţi, a propriei simţiri, a propriei umanităţi; dimpotrivă, cel care porneşte la drum în urmarea lui Cristos găseşte viaţa din belşug, punându-se în întregime pe sine însuşi la dispoziţia lui Dumnezeu şi a Împărăţiei sale. Spune Isus: „Şi oricine va fi părăsit case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau soţiei, sau copii, sau ogoare pentru numele meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică” (Mt 19,29). Toate acestea îşi au rădăcina lor profundă în iubire. De fapt, vocaţia creştină este înainte de toate o chemare de iubire care atrage şi trimite dincolo de noi înşine, descentrează persoana, declanşează „un exod permanent din eu-l închis în el însuşi spre eliberarea sa în dăruirea de sine, şi tocmai aşa spre regăsirea de sine, ba chiar spre descoperirea lui Dumnezeu” (Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est, 6).

Experienţa exodului este paradigma vieţii creştine, îndeosebi a celui care îmbrăţişează o vocaţie de dăruire specială în slujba Evangheliei. Constă într-o atitudine mereu reînnoită de convertire şi transformare, într-o rămânere mereu în mişcare, într-o trecere de la moarte la viaţă aşa cum celebrăm în toată liturgia: este dinamismul pascal. În fond, de la chemarea lui Abraham la cea a lui Moise, de la drumul peregrin al lui Israel în deşert la convertirea predicată de profeţi, până la călătoria misionară a lui Isus care culmină în moartea şi învierea sa, vocaţia este mereu acea acţiune a lui Dumnezeu care ne face să ieşim din situaţia noastră iniţială, ne eliberează de orice formă de sclavie, ne smulge din obişnuinţă şi din indiferenţă şi ne proiectează spre bucuria comuniunii cu Dumnezeu şi cu fraţii. Aşadar, a răspunde la chemarea lui Dumnezeu înseamnă a lăsa ca El să ne facă să ieşim din falsa noastră stabilitate pentru a porni la drum spre Isus Cristos, ţinta primă şi ultimă a vieţii noastră şi a fericirii noastre.

Această dinamică a exodului nu se referă numai la fiecare chemat, ci la acţiunea misionară şi evanghelizatoare a întregii Biserici. Biserica este cu adevărat fidelă faţă de Învăţătorul său în măsura în care este o Biserică „în ieşire”, care nu se preocupă de ea însăşi, de propriile structuri şi de propriile cuceriri, cât mai degrabă să fie capabilă să meargă, să se mişte, să-i întâlnească pe fiii lui Dumnezeu în situaţia lor reală şi să com-pătimească pentru rănile lor. Dumnezeu iese din El însuşi într-o dinamică trinitară de iubire, ascultă mizeria poporului său şi intervine pentru a-l elibera (Ex 3,7). La acest mod de a fi şi de a acţiona este chemată şi Biserica: Biserica ce evanghelizează iese în întâmpinarea omului, vesteşte cuvântul eliberator al Evangheliei, îngrijeşte cu harul lui Dumnezeu rănile sufletelor şi ale trupurilor, îi ridică pe săraci şi pe nevoiaşi.

Iubiţi fraţi şi surori, acest exod eliberator spre Cristos şi spre fraţi reprezintă calea pentru înţelegerea deplină a omului şi pentru creşterea umană şi socială în istorie. A asculta şi a primi chemarea Domnului nu este o chestiune privată şi intimă care se poate confunda cu emoţia momentului; este o angajare concretă, reală şi totală care îmbrăţişează existenţa noastră şi o pune în slujba construirii Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. De aceea vocaţia creştină, înrădăcinată în contemplarea inimii Tatălui, determină în acelaşi timp la angajarea solidară în favoarea eliberării fraţilor, mai ales a celor mai săraci. Discipolul lui Isus are inima deschisă spre orizontul său nemărginit şi intimitatea sa cu Domnul nu este niciodată o fugă de viaţă şi de lume, ci, dimpotrivă, „se configurează în mod esenţial drept comuniune misionară” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 23).

Această dinamică de exod, spre Dumnezeu şi spre om, umple viaţa de bucurie şi de semnificaţie. Aş vrea să spun asta mai ales celor mai tineri care, şi datorită vârstei lor şi datorită viziunii despre viitorul care se deschide larg în faţa ochilor lor, ştiu să fie disponibili şi generoşi. Uneori necunoscutele şi preocupările pentru viitor şi nesiguranţa care atinge viaţa de zi cu zi riscă să paralizeze aceste elanuri ale lor, să frâneze visele lor, până acolo încât să creadă că nu merită să se angajeze şi că Dumnezeu credinţei creştine limitează libertatea lor. În schimb, dragi tineri, să nu existe în voi frica de a ieşi din voi înşivă şi de a porni la drum! Evanghelia este Cuvântul care eliberează, transformă şi face mai frumoasă viaţa noastră. Cât de frumos este să vă lăsaţi surprinşi de chemarea lui Dumnezeu, să primiţi Cuvântul său, să puneţi paşii existenţei voastre pe urmele lui Isus, în adorarea misterului divin şi în dedicarea generoasă pentru alţii! Viaţa voastră va deveni în fiecare zi mai bogată şi mai bucuroasă!

Fecioara Maria, model al oricărei vocaţii, nu s-a temut să rostească propriul „fiat” la chemarea Domnului. Ea ne însoţeşte şi ne conduce. Cu curajul generos al credinţei, Maria a cântat bucuria de a ieşi din ea însăşi şi de a-i încredinţa lui Dumnezeu proiectele de viaţă. Ei ne adresăm pentru a fi pe deplin disponibili planului pe care Dumnezeu îl are cu fiecare dintre noi; pentru ca să crească în noi dorinţa de a ieşi şi de a merge, cu grijă, spre alţii (cf. Lc 1,39). Fecioara Mamă să ne ocrotească şi să mijlocească pentru noi toţi.

Din Vatican, 29 martie 2015, Duminica Floriilor

Franciscus

Mesajul Sfântului Părinte Francisc
pentru a 52-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii
(26 aprilie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro