Zâmbitoare, micuţă, paşnică, era şi ea în mijlocul puternicilor pământului: Maria „Emmaus” Voce, preşedinte al focolarinilor care a urmat fondatoare Chiara Lubich, care a intervenit ieri la Palatul de Sticlă din New York.

Pentru adunarea lor generală, în afară de reprezentanţii statelor membre, Naţiunile Unite au invitat de fapt şi exponenţi şi lideri din diferite religii pentru a dezbate împreună despre teme „Promovarea toleranţei şi a reconcilierii: favorizând societăţi paşnice, primitoare şi contrastând extremismul violent”.

Voce începe cu candoare: „Vă relatez o istorie”, spune ea. Apoi duce înapoi mintea la depărtatul an 1943, când „în teribila fază finală a celui de-al doilea război mondial”, în mijlocul bombelor şi fricii, un grup de tinere se reuneşte în micul oraş Trento, sub conducerea Silviei, profesoară foarte tânără care va trece apoi în istorie cu numele de Chiara Lubich.

Ea şi celelalte tinere, „însufleţite de o reînnoită înţelegere a radicalităţii iubirii evanghelice, decid să-şi rişte vieţile lor pentru a alina suferinţele săracilor”. Un gest pe care atâţia alţii l-au făcut înaintea lor, dar care în acel moment istoric are „forţa şi valenţa de a pune în circuitul distructiv al conflictului angajarea pentru regenerarea ţesutului social”.

Totul se prăbuşea în acea vreme, însă acele tinere au decis în schimb să construiască, începând de la „frângerea cercului vicios al violenţei” care în acel moment istoric domnea suverană. În acel climat al conflictului gesturile şi cuvintele tinerelor „ar fi putut să apară veleitare sau chiar irelevante”. Dar „nu a fost aşa”, asigură Maria Voce, „nu este aşa”.

De fapt şi astăzi trăim „o situaţie de dezagregare foarte gravă politică, instituţională, economică, socială, care cere răspunsuri la fel de radicale, capabile să schimbe paradigma prevalentă”. Şi astăzi pare nesemnificativă orice acţiune de pace în faţa violenţelor şi conflictelor care par „să domine zone largi ale planetei”, în dauna persoanelor nevinovate, „vinovate numai pentru că se află într-un teritoriu disputat, că aparţin unei etnii determinate sau că mărturisesc o religie determinată”.

Dar nu este aşa. Ba chiar la acest „extremism al violenţei” trebuie să se răspundă „cu tot atâta radicalitate” – afirmă preşedinta focolarinilor – pentru că „astăzi nu este timpul jumătăţilor de măsură”. Aşadar, extremismului trebuie să i se contrapună un alt tip de extremism, „în mod structural diferit”, care este „extremismul dialogului”.

Dialog care „este riscant, exigent, provocator, care tinde să taie rădăcinile neînţelegerii, fricii, resentimentului” şi care „cere maximul de implicare”. Adică dialogul pe care mişcarea focolarinilor încearcă să o ducă înainte de multe decenii, făcându-se platformă de întâlnire între culturi şi religii, mergând dincolo de „toleranţă sau de simpla recunoaştere a diversităţii”, chiar şi în contexte de crize grave.

În acest domeniu acţionează şi iniţiativa „Alianţei civilizaţiilor”, care – explică lidera catolică – „tinde să sublinieze mai degrabă ceea ce uneşte omenirea în toate exprimările sale multiple decât ceea ce ar părea, la prima vedere, s-o despartă”.

Totuşi astăzi ar fi mai bine să se tindă spre o „civilizaţie a alianţei”, adică „o civilizaţie universală care face în aşa fel încât popoarele să se considere parte a marelui eveniment, plural şi fascinant, al drumului omenirii spre unitate”, şi care să se poată recunoaşte „libere, egale, fraţi”.

Lidera focolarină se adresează apoi direct Organizaţiei Naţiunilor Unite, îndemnând, „în faţa unei adunări aşa de largi şi inclusive”, să se întrebe dacă probabil n-ar fi mai bine „să regândească propria vocaţie şi să reformuleze propria misiune fundamentală”. „Ce înseamnă, astăzi, a fi Organizaţia «Naţiunilor Unite», dacă nu o instituţie care într-adevăr lucrează pentru unitatea naţiunilor, respectând identităţile lor foarte bogate?”, întreabă Voce.

Desigur este fundamental a lucra pentru menţinerea securităţii internaţionale, dar şi mai indispensabilă este pacea. Deoarece „conflictele interne şi internaţionale, diviziunile profunde pe care le înregistrăm la scară mondială, împreună cu marile nedreptăţi locale şi planetare cer o adevărată convertire în faptele şi în alegerile guvernării globale”.

De aceea, n-ar trebui să se „cedeze teren celui care încearcă să prezinte multe dintre conflictele aflate în desfăşurare ca «războaie de religie»”. Pentru că „războiul este, prin definiţie, ne-religie”, afirmă Maria Voce. Şi aşa cum spunea Chiara Lubich, a doua zi după atentatele de la 11 septembrie 2001 şi după intervenţiile militare în Afganistan (2001) şi în Irak (2003): „Războiul nu este niciodată sfânt şi nici n-a fost vreodată. Dumnezeu nu-l vrea. Numai pacea este cu adevărat sfântă, pentru că însuşi Dumnezeu este pacea”. De aceea aspectele religioase ale conflictelor sunt numai un pretext care ascunde cu totul alte cauze cum ar fi „militarismul, hegemonia economică, intoleranţa la toate nivelele”.

„Situaţia la care asistăm în multe zone ale planetei, de la Orientul Mijlociu la Africa, între care tragedia de sute de morţi care fugeau de război şi au naufragiat în Mediterana, are puţin de-a face cu religia”, reafirmă focolarina. Eventual, spune ea, în atâtea cazuri ar trebui să se vorbească mai realist şi prozaic „despre religia războiului”.

În acest context, religiile vor aşadar „să fie ele însele” şi nu „instrument folosit de alte puteri, fie şi pentru scopuri foarte nobile”, cu atât mai puţin „o formulă studiată la masa verde pentru a rezolva conflicte sau crize”; adică religiile – conclude Maria Voce – vor să fie „un proces spiritual care se întrupează şi devine comunitate care împărtăşeşte şi dă sens bucuriilor şi suferinţelor omului de astăzi, îndreptând totul spre realizarea unicei familii umane universale”.

(De Salvatore Cernuzio
După Zenit, 23 aprilie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

preluat de pe http://www.ercis.ro