Prea târziu te-am iubit…

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În drumul nostru de cateheză despre familie atingem astăzi direct frumuseţea căsătoriei creştine. Ea nu este pur şi simplu o ceremonie care se face în biserică, cu flori, rochie, fotografii… Căsătoria creştină este un sacrament care are locîn Biserică, şi care şi face Biserica, dând început unei noi comunităţi familiale.

Este ceea ce apostolul Paul rezumă în expresia sa celebră: „Misterul acesta este mare: eu o spun cu privire la Cristos şi la Biserică” (Ef 5,32). Inspirat de Duhul Sfânt, Paul afirmă că iubirea dintre soţi este imagine a iubirii dintre Cristos şi Biserică. O demnitate inimaginabilă! Însă în realitate este înscrisă în planul creator al lui Dumnezeu şi cu harul lui Cristos nenumărate perechi creştine, chiar cu limitele lor, cu păcatele lor, au realizat-o!

Sfântul Paul, vorbind despre noua viaţă în Cristos, spune că creştinii – toţi – sunt chemaţi să se iubească aşa cum i-a iubit Cristos, adică „supuşi unii altora” (Ef 5,21), care înseamnă în unii în slujba altora. Şi aici introduce analogia dintre perechea soţ-soţie şi cea Cristos-Biserică. Este clar că e vorba despre o analogie imperfectă, dar trebuie să-i percepem sensul spiritual care este foarte înalt şi revoluţionar şi în acelaşi timp simplu, la îndemâna fiecărui bărbat şi femeie care se încredinţează harului lui Dumnezeu.

Soţul – spune Paul – trebuie să-şi iubească soţia „ca pe propriul trup” (Ef 5,28); s-o iubească aşa cum Cristos „a iubit Biserica şi s-a dat pe sine însuşi pentru ea” (v. 25). Dar voi, soţi, care sunteţi prezenţi aici, înţelegeţi asta? S-o iubiţi pe soţia voastră aşa cum Cristos iubeşte Biserica? Acestea nu sunt glume, ci lucruri serioase! Efectul acestui radicalism al dedicării cerute bărbatului, pentru iubirea şi demnitatea femeii, după exemplul lui Cristos, trebuie să fi fost enorm, chiar în comunitatea creştină.

Această sămânţă a noutăţii evanghelice, care restabileşte reciprocitatea originară a dedicării şi a respectului, s-a format lent în istorie, dar până la urmă a prevalat.

Sacramentul căsătoriei este un mare act de credinţă şi de iubire: dă mărturie despre curajul de a crede în frumuseţea actului creator al lui Dumnezeu şi de a trăi acea iubire care determină de a merge mereu mai departe, dincolo de ei înşişi şi chiar dincolo de familia însăşi. Vocaţia creştină de a iubi fără rezerve şi fără măsură este ceea ce, cu harul lui Cristos, se află şi la baza consimţământului liber care constituie căsătoria.

Biserica însăşi este pe deplin implicată în istoria fiecărei căsătorii creştine: se edifică în reuşitele sale şi suferă în eşecurile sale. Dar trebuie să ne întrebăm cu seriozitate: acceptăm până la capăt, noi înşine, ca oameni care cred şi ca păstori, şi această legătură indisolubilă a istoriei lui Cristos şi a Bisericii cu istoria căsătoriei şi familiei creştine? Suntem dispuşi să asumăm cu seriozitate această responsabilitate, adică faptul că fiecare căsătorie merge pe drumul iubirii pe care Cristos o are faţă de Biserică? Este mare lucrul acesta!

În această profunzime a misterului creativ, recunoscut şi restabilit în puritatea sa, se deschide un al doilea mare orizont care caracterizează sacramentul căsătoriei. Decizia de „a se căsători în Domnul” conţine şi o dimensiune misionară, care înseamnă a avea în inimă disponibilitatea de a deveni prin binecuvântarea lui Dumnezeu şi a harului Domnului pentru toţi. De fapt, soţii creştini participă ca soţi la misiunea Bisericii. Este nevoie de curaj pentru asta! De aceea, atunci când eu salut pe noii căsătoriţi, spun: „Iată curajoşii!”, pentru că e nevoie de curaj pentru a se iubi aşa cum Cristos iubeşte Biserica.

Celebrarea sacramentului nu poate lăsa afară această coresponsabilitate a vieţii familiale faţă de marea misiune de iubire a Bisericii. Şi astfel viaţa Bisericii se îmbogăţeşte de fiecare dată cu frumuseţea acestei alianţe nupţiale, aşa cum se sărăceşte de fiecare dată când este desfigurată. Biserica, pentru a oferi tuturor darurile credinţei, iubirii şi speranţei, are nevoie şi de fidelitatea curajoasă a soţilor faţă de harul sacramentului lor! Poporul lui Dumnezeu are nevoie de drumul zilnic în credinţă, în iubire şi în speranţă, cu toate bucuriile şi trudele pe care le comportă acest drum într-o căsătorie şi într-o familie.

Astfel ruta este marcată pentru totdeauna, este ruta iubirii: se iubeşte aşa cum iubeşte Dumnezeu, pentru totdeauna. Cristos nu încetează să se îngrijească de Biserică: o iubeşte mereu, o păzeşte mereu, ca pe sine însuşi. Cristos nu încetează să elimine de pe faţa umană petele şi zbârciturile de orice gen. Este emoţionantă şi atât de frumoasă această iradiaţie a forţei şi a duioşiei lui Dumnezeu care se transmite de la pereche la pereche. Are dreptate sfântul Paul: acesta chiar este un „mare mister”! Bărbaţi şi femei, curajoşi suficient pentru a purta această comoară în „vasele de lut” ale omenităţii noastre, sunt – aceşti bărbaţi şi aceste femei aşa de curajoşi – sunt o resursă esenţială pentru Biserică, şi pentru toată lumea! Dumnezeu să-i binecuvânteze de o mie de ori pentru aceasta!

Franciscus

Audienţa generală de miercuri, 6 mai 2015
Familia – 13. Căsătoria (II)

 Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro