Prea târziu te-am iubit…

Astăzi, iubiţi fraţi şi surori, vreau să vă adresez bun-venit pentru că am văzut printre voi multe familii, bună ziua tuturor familiilor! Continuăm să reflectăm asupra familiei. Astăzi ne vom opri să reflectăm asupra unei caracteristici esenţiale a familiei, adică vocaţia sa naturală de a-i educa pe copii pentru ca să crească în responsabilitate faţă de sine şi faţă de alţii. Ceea am auzit de la apostolul Paul, la început, este atât de frumos: „Copii, ascultaţi-i pe părinţi în toate, căci lucrul acesta este plăcut Domnului. Părinţi, nu-i împingeţi pe copiii voştri la disperare ca să nu se descurajeze” (Col 3,20-21). Aceasta este o regulă înţeleaptă: copilul care este educat să-i asculte pe părinţi şi să fie supus părinţilor, care nu trebuie să poruncească într-o manieră urâtă pentru a nu-i descuraja pe copii. De fapt, copiii trebuie să crească fără să se descurajeze, pas cu pas. Dacă voi, părinţi, le spuneţi copiilor: „Să urcăm pe scara aceea” şi îi luaţi de mână şi pas după pas îi faceţi să urce, lucrurile vor merge bine. Dar dacă voi spuneţi: „Mergi sus!” – „Dar nu pot” – „Mergi!”, asta se numeşte a-i exaspera pe copii, a le cere copiilor lucrurile pe care nu sunt capabili să le facă. Pentru aceasta, raportul dintre părinţi şi copii trebuie să fie de o înţelepciune, de un echilibru atât de mare. Copii, ascultaţi de părinţi, acest lucru este plăcut lui Dumnezeu. Şi voi, părinţi, nu-i exasperaţi pe copii, cerându-le lucruri pe care nu le pot face. Şi acest lucru trebuie făcut pentru ca toţi copii să crească în responsabilitate faţă de sine şi faţă de alţii.

Pare o constatare clară, şi totuşi şi în timpurile noastre nu lipsesc dificultăţile. Este dificil să educi pentru părinţii care îi văd pe copii numai seara, când se întorc acasă obosiţi de la muncă. Aceia care au norocul de a avea loc de muncă! Este şi mai dificil pentru părinţii despărţiţi, care sunt apăsaţi de această condiţie a lor: sărmanii, au avut dificultăţi, s-au despărţit şi de atâtea ori copilul este luat ca un prizonier şi tata îi vorbeşte rău despre mama, iar mama îi vorbeşte rău despre tata, şi se face atât de mult rău. Dar eu le spun părinţilor despărţiţi: niciodată, niciodată, niciodată să nu fie luat copilul ca prizonier! V-aţi despărţit datorită atâtor dificultăţi şi motive, viaţa v-a dat această încercare, dar copiii să nu fie aceia care poartă povara acestei despărţiri, să nu fie folosiţi ca prizonieri împotriva celuilalt soţ, ci să crească auzind că mama vorbeşte bine despre tata, deşi nu sunt împreună, şi că tata vorbeşte bine despre mama. Pentru părinţii despărţiţi acest lucru este foarte important şi foarte dificil, dar pot face asta.

Dar, mai ales, întrebarea: cum trebuie să se educe? Ce tradiţie avem astăzi de transmis copiilor noştri?

Intelectuali „critici” de tot felul i-au redus la tăcere pe părinţi în mii de moduri, pentru a apăra tinerele generaţii de daunele – adevărate sau presupuse – ale educaţiei familiale. Familia a fost acuzată, printre altele, de autoritarism, de favoritism, de conformism, de reprimare afectivă care generează conflicte.

De fapt, s-a deschis o fractură între familie şi societate, între familie şi şcoală, astăzi pactul educativ s-a rupt; şi astfel, alianţa educativă a societăţii cu familia a intrat în criză pentru că a fost ameninţată încrederea reciprocă. Simptomele sunt multe. De exemplu, în şcoală au fost avariate raporturile dintre părinţi şi profesori. Uneori există tensiuni şi neîncredere reciprocă; şi consecinţele cad desigur asupra copiilor. Pe de altă parte, s-au înmulţit aşa-numiţii „experţi”, care au ocupat rolul părinţilor chiar şi în aspectele cele mai intime ale educaţiei. Cu privire la viaţa afectivă, cu privire la personalitate şi dezvoltare, cu privire la drepturi şi la obligaţii, „experţii” ştiu totul: obiective, motivaţii, tehnici. Şi părinţii trebuie doar să asculte, să înveţe şi să se adapteze. Privaţi de rolul lor, ei devin adesea excesiv de înţelegători şi posesivi faţă de copiii lor, ajungând să nu-i corecteze niciodată: „Tu nu poţi să-ţi corectezi copilul”. Tind să-i încredinţeze tot mai mult „experţilor”, şi pentru aspectele cele mai delicate şi personale din viaţa lor, punându-se la colţ singuri; şi astfel, astăzi, părinţii riscă să se autoexcludă din viaţa copiilor lor. Şi acest lucru este foarte grav! Astăzi există cazuri de acest tip. Nu spun că se întâmplă mereu, dar există. Învăţătoarea la şcoală îl ceartă pe copil şi îi anunţă pe părinţi. Eu îmi amintesc o anecdotă personală. Odată, când eram în clasa a patra, am spus un cuvânt urât învăţătoarei şi învăţătoarea, o femeie bună, a chemat-o pe mama. Ea a venit în ziua următoare, au vorbit între ele şi apoi am fost chemat. Şi mama mea, în faţa învăţătoarei, mi-a explicat că ceea ce am făcut era un lucru urât, care nu trebuia făcut; însă mama a făcut asta cu atâta dulceaţă şi mi-a cerut în faţa ei să-i cer iertare învăţătoarei. Eu am făcut asta şi apoi am fost mulţumit pentru că am spus: s-a terminat bine treaba asta. Însă acela era primul capitol! Când m-am întors acasă, a început capitolul al doilea… Imaginaţi-vă voi, astăzi, dacă învăţătoarea face un lucru de acest fel, în ziua următoare îi are pe cei doi părinţi sau pe unui dintre cei doi ca să o certe, pentru că „experţii” spun că nu trebuie certaţi aşa copiii. S-au schimbat lucrurile! De aceea părinţii nu trebuie să se autoexcludă de la educaţia copiilor.

Este clar că acest mod de a pune lucrurile nu este bun: nu este armonios, nu este dialogic, şi în loc să favorizeze colaborarea dintre familie şi celelalte agenţii educative, şcolile, sălile de antrenament… le contrapune.

Cum am ajuns la acest punct? Nu este îndoială că părinţii, sau mai bine zis, anumite modele educative din trecut aveau unele limite, nu este îndoială. Dar este adevărat şi că există greşeli pe care numai părinţii sunt autorizaţi să le facă, pentru că pot să le compenseze într-un mod care este imposibil pentru oricine altul. Pe de altă parte, ştim bine asta, viaţa a devenit zgârcită cu timpul pentru a vorbi, a reflecta, a se confrunta. Mulţi părinţi sunt „sechestraţi” de locul de muncă – tata şi mama trebuie să lucreze – şi de alte preocupări, încurcaţi de noile exigenţe ale copiilor şi de complexitatea vieţii actuale – faptul că este aşa, trebuie să-l acceptăm cum este – şi sunt parcă paralizaţi de teama de a greşi. Însă problema nu este numai de a vorbi. Mai mult, un „dialoghism” superficial nu duce la o adevărată întâlnire a minţii şi a inimii. Mai degrabă să ne întrebăm: încercăm să înţelegem „unde” sunt copiii în drumul lor? Unde este realmente sufletul lor, ştim asta? Şi mai ales: vrem să ştim asta? Suntem convinşi că ei, în realitate, nu aşteaptă altceva?

Comunităţile creştine sunt chemate să ofere sprijin misiunii educative a familiilor şi fac asta înainte de toate cu lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Apostolul Paul aminteşte reciprocitatea îndatoririlor dintre părinţi şi copii: „Copii, ascultaţi-i pe părinţi în toate, căci lucrul acesta este plăcut Domnului. Părinţi, nu-i împingeţi pe copiii voştri la disperare ca să nu se descurajeze” (Col3,20-21). La baza acestor lucruri este iubirea, aceea pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte, iubire care „nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul [primit]… Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură” (1Cor 13,5-7). Chiar şi în cele mai bune familii trebuie să se suporte şi este nevoie de atâta răbdare pentru a se suporta! Dar aşa este viaţa. Viaţa nu se face în laborator, se face în realitate. Însuşi Isus a trecut prin educaţia familială.

Şi în acest caz, harul iubirii lui Cristos duce la împlinire ceea ce este înscris în natura umană. Câte exemple minunate de părinţi creştini plini de înţelepciune umană! Ei arată că educaţia familială bună este coloana vertebrală a umanismului. Iradierea sa socială este resursa care permite să se compenseze lacunele, rănile, golurile de paternitate şi maternitate care ating copiii mai puţin norocoşi. Această iradiere poate face minuni autentice. Şi în Biserică au loc în fiecare zi aceste minuni!

Îmi doresc ca Domnul să dăruiască familiilor creştine credinţa, libertatea şi curajul necesare pentru misiunea lor. Dacă educaţia familială regăseşte mândria protagonismului său, multe lucruri se vor schimba în bine, pentru părinţii nesiguri şi pentru copiii dezamăgiţi. Este ora ca taţii şi mamele să se întoarcă din exilul lor – pentru că s-au autoexilat din educaţia copiilor – şi să reasume pe deplin rolul lor educativ. Sperăm ca Domnul să dea părinţilor acest har: să nu se autoexileze în educarea copiilor. Şi asta o poate face numai iubirea, duioşia şi răbdarea.

Franciscus

Audienţa generală de miercuri, 20 mai 2015
Familia – 15. Educaţia

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro