Prea târziu te-am iubit…

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Continuăm catehezele despre familie şi în această cateheză aş vrea să ating un aspect foarte obişnuit în viaţa familiilor noastre, cel al bolii. Este o experienţă a fragilităţii noastre, care trăim cei mai mulţi în familie, încă de copii şi apoi mai ales ca bătrâni, când vin slăbiciunile. În cadrul legăturilor familiale, boala persoanelor pe care le iubim este îndurată cu un „mai mult” de suferinţă şi de angoasă. Iubirea este cea care ne face să simţi acest „mai mult”. De atâtea ori pentru un tată şi o mamă este mai greu să suporte durerea unui fiu, al unei fiice decât durerea proprie. Familia, putem spune, a fost din totdeauna „spitalul” cel mai apropiat. Şi astăzi, în atâtea părţi ale lumii, spitalul este un privilegiu pentru puţini şi adesea este departe. Mama, tata, fraţii, surorile, bunicele sunt cei care garantează îngrijirile şi ajută la vindecare.

În Evanghelii, multe pagini relatează întâlnirile lui Isus cu bolnavii şi angajarea sa de a-i vindeca. El se prezintă public ca unul care luptă împotriva bolii şi care a venit pentru a vindeca omul de orice rău: răul spiritului şi răul trupului. Este cu adevărat înduioşătoare scena evanghelică tocmai amintită din Evanghelia lui Marcu. Spune aşa: „Când s-a înserat, după ce a apus soarele, i-au adus la el pe toţi bolnavii şi posedaţii de diavol” (1,32). Dacă mă gândesc la marile oraşe contemporane, mă întreb unde sunt porţile în faţa cărora să fie aduşi bolnavii sperând să fie vindecaţi! Isus nu s-a dat înapoi niciodată de la îngrijirea lor. Niciodată nu a trecut mai departe, niciodată nu şi-a întors faţa în altă parte. Şi atunci când un tată sau o mamă, sau chiar pur şi simplu persoane prietene îi aduceau în faţă un bolnav pentru ca să-l atingă şi să-l vindece, nu amâna; vindecarea venea înainte de lege, chiar şi de legea aşa de sacră cum era odihna de sâmbătă (cf. Mc 3,1-6). Învăţătorii legii îi reproşau lui Isus pentru că vindeca în zi de sâmbătă, făcea bine în zi de sâmbătă. Însă iubirea lui Isus era să dea sănătatea, să facă binele: şi acest lucru este mereu pe primul loc!

Isus îi trimite pe discipoli să îndeplinească aceeaşi lucrare a sa şi le dă puterea de a vindeca, adică de a se apropia de bolnavi şi de a se îngriji de ei până la capăt (cf. Mt 10,1). Trebuie să ţinem bine minte ceea ce le-a spus discipolilor în episodul orbului din naştere (In 9,1-5). Discipolii – cu orbul în faţa lor! – discutau despre cine a păcătuit pentru că s-a născut orb, el sau părinţii lui, pentru a provoca orbirea sa. Domnul a spus clar: nici el, nici părinţii săi; este aşa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Şi l-a vindecat. Iată gloria lui Dumnezeu! Iată misiunea Bisericii! A-i ajuta pe bolnavi, a nu se pierde în bârfe, a ajuta mereu, a consola, a alina, a fi aproape de bolnavi; aceasta este misiunea.

Biserica invită la rugăciunea continuă pentru cei dragi loviţi de durere. Rugăciunea pentru bolnavi nu trebuie să lipsească niciodată. Ba chiar trebuie să ne rugăm mai mult, fie personal fie în comunitate. Să ne gândim la episodul evanghelic al femeii canaaneene (cf. Mt 15,21-28). Este o femeie păgână, nu este din poporul lui Israel, ci o păgână care-l imploră pe Isus să-i vindece fiica. Isus, pentru a pune la încercare credinţa sa, mai întâi răspunde dur: „Nu pot, trebuie să mă gândesc mai întâi la oile lui Israel”. Femeia nu renunţă – o mamă, când cere ajutor pentru creatura sa, nu cedează niciodată; toţi ştim că mamele luptă pentru copii – şi răspunde: „Şi căţeilor, atunci când stăpânii s-au săturat, se dă ceva!”, ca şi cum ar spune: „Cel puţin tratează-mă ca pe o căţeluşă!”. Atunci Isus îi spune: „Femeie, mare este credinţa ta! Să fie cum vrei tu!” (v. 28).

În faţa bolii, apar dificultăţi şi în familie din cauza slăbiciunii umane. Însă, în general, timpul bolii face să crească forţa legăturilor familiale. Şi mă gândesc cât de important este a-i educa pe copii încă de mici la solidaritate în timpul bolii. O educaţie care ţine departe de sensibilitatea faţă de boala umană usucă inima. Şi face în aşa fel încât copiii să fie „anesteziaţi” faţă de suferinţa celuilalt, incapabili să se confrunte cu suferinţa şi să trăiască experienţa limitei. De câte ori vedem ajungând la muncă un bărbat, o femeie cu faţa obosită, cu o atitudine obosită şi când este întrebat „Ce se întâmplă?”, răspunde: „Am dormit numai două ore pentru că acasă facem cu rândul pentru a fi aproape de băieţel, de fetiţă, de bolnav, de bunicul, de bunica”. Şi ziua continuă cu munca. Aceste lucruri sunt eroice, sunt eroismul familiilor! Aceste eroisme ascunse care se fac cu duioşie şi cu curaj când în casă este cineva bolnav.

Slăbiciunea şi suferinţa afectelor noastre cele mai dragi şi mai sacre pot să fie, pentru copiii noştri şi nepoţii noştri, o şcoală de viaţă – este important a-i educa pe copii, pe nepoţi să înţeleagă această apropiere în boală în familie – şi devin astfel atunci când momentele bolii sunt însoţite de rugăciunea şi de apropierea afectuoasă şi grijulie a rudelor. Comunitatea creştină ştie bine că familia, în încercarea bolii, nu trebuie lăsată singură. Şi trebuie să spunem mulţumesc Domnului pentru acele frumoase experienţe de fraternitate eclezială care ajută familiile să treacă prin momentul dificil al durerii şi al suferinţei. Această apropiere creştină, de la familie la familie, este o adevărată comoară pentru parohie; o comoară de înţelepciune, care ajută familiile în momentele dificile şi le face să înţeleagă Împărăţia lui Dumnezeu mai bine decât atâtea discursuri! Sunt mângâierile lui Dumnezeu!

Franciscus

Audienţa generală de miercuri, 10 iunie 2015

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro