Prea târziu te-am iubit…

Mult mai rea decât moartea este agonia. Cât de greu trebuie să fie să-ți aștepți moartea, mai ales atunci când știi că mai ai atâtea de făcut. Mai vrei să faci atât de multe lucruri, dar nu mai ai timp. Ești deja în agonie. Și te apasă și gândul că multe din lucrurile făcute, nu le-ai făcut bine și ai vrea să le îndrepți. Dar când? Ești în agonie! Este prea târziu…

Agonia este și mai grea dacă ești singur.

Teribilă dacă ești abandonat.

Putem să ne gândim la Cristos. Era pe Muntele Măslinilor. Singur și abandonat. Atât de dureroasă a fost acea seară încât a asudat sânge. Cuvintele lui Isus vorbesc despre durerea sfâșietoare din acea noapte, noaptea agoniei: „Sufletul meu este trist până la moarte!” (Mt 26,38). Și imediat adaugă: „Rămâneți aici și vegheați cu mine!”.

Nimeni nu vrea să fie singur în agonie, în durere. Avea sufletul trist, sfâșietor de trist! Nu voia să fie singur!

Rămâneți aici și vegheați cu mine! Dar știm că nu a rămas nimeni.

De cele mai multe ori nu rămâne nimeni. Toți fugim de durere, de lângă durere. „Sufletul este plin de avânt, dar trupul este slab” (Mc 14,38).

Durerea agoniei sfâșie carnea trupului, sfărâmă simțurile, îți ia mințile. Cu greu poți să te aduni în suferință și să te rogi. În rugăciunea lui Cristos este sintetizată toată durerea omenirii în fața suferinței: „Abba, Tată! Pentru tine totul este posibil. Îndepărtează de la mine paharul acesta, însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu” (Mc 14,36). Cât de greu este să te aduni din risipirea suferinței și să îți găsești forța de a striga: „Abba, Tată! … nu ceea ce vreau eu, ci ceea ce vrei tu”!

Din toată istoria agoniei Domnului întristat și singur unica mângâiere a fost surprinsă de evanghelistul Luca: „Atunci i s-a arătat un înger din cer care l-a întărit” (Lc 22,43). Răspunsul Tatălui are forma unui înger. Consolarea divină este angelică!

Acum, prin război și teroare, prin invidie și nedreptate, prin minciună și violență, mai „marii” acestei lumi ne-au dus pe toți pe Muntele Măslinilor. Omenirea își trăiește momentul ei de agonie. Pământul plânge de la o margine la alta, scăldat în sânge și lacrimi. Puțini sunt cei care au forța să strige „Abba, Tată!…”. Dar trebuie să strigăm. Avem nevoie de consolare. Avem nevoie de o consolare divină, de un înger care să ne întărească. Avem nevoie să devenim îngeri unii pentru alți și împreună să strigăm: „Abba, Tată…”.

Sfârșitul nu-i aici. Nu a fost nici pe Muntele Măslinilor. Nu a fost nici măcar pe Calvar. Acesta este doar drumul nostru spre înviere, spre trezire, spre memorie…

„Abba, Tată! Pentru tine totul este posibil. Îndepărtează de la mine paharul acesta, însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu” (Mc 14,36).