Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Pune jos sacul (cu păcate) !

Posted by Paxlaur pe 26/04/2016

Este primăvară pe-afară și încet, încet , se apropie de noi minunata , tainica și misterioasa Sărbătoare a Paștelui. Renaște , așadar , natura și  odată pe an, vine la noi  Invierea Domnului, o adevărata sărbătoare a sufletului . Este vremea  când tot omul se apucă  de curățenia “generală” prin curte , prin casă , […]

https://prietendevremerea.wordpress.com/2016/04/25/pune-jos-sacul-cu-pacate/

Anunțuri

2 răspunsuri to “Pune jos sacul (cu păcate) !”

  1. agnesD said

    „Așadar, prin spovedanie și mai ales prin pocăință se poate curăța și vindeca sufletul omului, pocăința fiind ușa care ne scoate din întuneric și ne introduce în lumină.”
    Dupa mine citatul e cam vag… Poate sfintia voastra ca preot ar putea da doua-trei lamuriri despre ce înseamna pacatul, si cum te „spala” spovedania; personal analogia cu curatenia din casa ma cam deranjeaza.

    Apreciază

    • Laurentiu said

      Vă mulțumesc mult pentru observația făcută. Într-adevăt păcatul și sacramentul sfintei spovezi sunt două realități foarte delicate care privesc omul în toatalitatea sa. Sunt realități atât de intime omului că pot fi cu greu exprimate în imagini sau parabole. Cea mai bună înțelegere a păcatului și a sfintei spovezi (în totalitatea sa!) rămâne parabola fiului risipitor îmbrățișat de Tatăl milostiv.
      Nu pot să prezint altceva decât învățătura Bisericii, chiar dacă e un text foarte lung luat din Catehismul Bisericii. Prin/din această învățătură putem înțelege mai bine ce înseamnă păcatul și spovada. De asemenea, mă bucur să văd chiar azi că s-a publicat la editura Presa Bună din Iași (abia acum!, deși era deja în circulație o traducere sub diferite forme, una de la editura Arhiepiscopiei de București si o alta „bătută la mașină”. Dacă îmi amintesc eu bine, în timpul seminarului văzusem ceva prin bibliotecă) exortaţia apostolică Reconciliatio et paenitentia, scrisă de sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea la 2 decembrie 1984.
      Mai multe despre această publicare, aici: http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=201604118 .
      Textul poate fi găsit aici în diferite limbi: http://w2.vatican.va/content/john-paul-ii/it/apost_exhortations.index.html#apost_exhortations.
      Iar aici poate fi descărcat în limba română: http://www.pastoratie.ro/index.php?option=com_docman&task=cat_view&gid=159&Itemid=123#

      Mai jos redau câteva din învățăturile despre păcat și spovadă prezente în Catehismul Bisericii Catolice.
      Realitatea păcatului

      386 Păcatul este prezent în istoria omului: ar fi zadarnic să încercăm a-l ignora sau a da acestei sumbre realităţi alte nume. Pentru a încerca să înţelegem ce este păcatul, trebuie să recunoaştem mai întâi legătura profundă a omului cu Dumnezeu, căci în afara acestei relaţii răul păcatului nu poate fi demascat în adevărata sa identitate de refuz şi împotrivire faţă de Dumnezeu, deşi el continuă să apese asupra vieţii omului şi asupra istoriei.
      387 Realitatea păcatului, în mod deosebit a păcatului originar, se clarifică numai la lumina Revelaţiei divine. Fără cunoaşterea pe care această Revelaţie ne-o oferă despre Dumnezeu, nu putem recunoaşte cu claritate păcatul şi suntem tentaţi să-l explicăm doar ca un defect de creştere, ca o slăbiciune psihologică, o eroare, consecinţa necesară a unei structuri sociale inadecvate etc. Numai prin cunoaşterea planului lui Dumnezeu în privinţa omului înţelegem că păcatul înseamnă o abuzare de libertatea pe care Dumnezeu o dăruieşte persoanelor create ca să-l poată iubi pe El şi să se iubească între ele.

      Păcatul strămoşesc ─ un adevăr esenţial de credinţă

      388 O dată cu evoluţia Revelaţiei, se clarifică şi realitatea păcatului. Deşi Poporul lui Dumnezeu din Vechiul Testament a abordat suferinţa condiţiei umane în lumina istoriei căderii relatate în Geneză, el nu putea ajunge la semnificaţia ultimă a acestei istorii, care se descoperă doar la lumina Morţii şi Învierii lui Isus Cristos . Ca să-l recunoaştem pe Adam ca izvor al păcatului, trebuie să-l cunoaştem pe Cristos ca izvor al harului. Duhul Sfânt Paracletul, trimis de Cristos cel înviat, a venit „să vădească lumea de păcat” (In 16, 8), revelându-l pe Cel care îi este Răscumpărătorul.
      389 Doctrina păcatului originar este ─ să spunem ─ „reversul” Veştii Bune că Isus este Mântuitorul tuturor oamenilor, că toţi au nevoie de mântuire şi că, datorită lui Cristos, mântuirea este oferită tuturor oamenilor. Biserica, având gândul lui Cristos , ştie că nu se poate ataca revelaţia păcatului strămoşesc fără a atenta la Misterul lui Cristos.

      Pentru a citi istorisirea căderii

      390 Istorisirea căderii (Gen 3) foloseşte un limbaj metaforic, însă ea ilustrează un eveniment primordial, un fapt care a avut loc la începutul istoriei omului . Revelaţia ne dă certitudinea de credinţă că întreaga istorie umană este marcată de greşeala originară liber comisă de primii noştri părinţi .

      II. Căderea îngerilor

      391 În spatele opţiunii de neascultare a primilor noştri părinţi se află o voce înşelătoare, ostilă lui Dumnezeu , care, din invidie, îi aruncă în moarte . Scriptura şi Tradiţia Bisericii văd în această fiinţă un înger decăzut, numit Satana sau Diavolul . Biserica învaţă că la început el a fost un înger bun, creat de Dumnezeu. Diabolus enim et alii daemones a Deo quidem natura creati sunt boni, sed ipsi per se facti sunt mali ─ „Diavolul şi ceilalţi demoni au fost creaţi de Dumnezeu din fire buni, dar ei singuri s-au făcut răi” .
      392 Scriptura vorbeşte despre un păcat al acestor îngeri . Această „cădere” constă în faptul că, prin alegere liberă, aceste spirite create l-au refuzat în chip radical şi irevocabil pe Dumnezeu şi Împărăţia lui. Un reflex al acestei răzvrătiri îl întâlnim în cuvintele ispititorului către primii noştri părinţi: „Veţi fi ca Dumnezeu” (Gen 3, 5). Diavolul este „cel care de la început păcătuieşte” (1 In 3, 8), „tatăl minciunii” (In 8, 44).
      393 Faptul că păcatul lor nu poate fi iertat se datorează caracterului irevocabil al opţiunii îngerilor, şi nu unei carenţe a nesfârşitei îndurări divine. „După cădere, nu există căinţă pentru ei, aşa cum nici pentru oameni nu există căinţă după moarte” .
      394 Scriptura atestă influenţa nefastă a celui pe care Isus îl numeşte „ucigaş de oameni de la început” (In 8, 44) şi care a căutat chiar să-l întoarcă pe Isus de la misiunea primită de la Tatăl . „Pentru aceasta s-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrările diavolului” (1 In 3, 8). Dintre aceste lucrări, cea mai gravă în urmări a fost ademenirea mincinoasă care l-a determinat pe om să nu se supună lui Dumnezeu.
      395 Puterea Satanei nu este totuşi infinită. El nu e decât o creatură, puternică prin faptul că este spirit pur, totuşi o creatură: nu poate împiedica edificarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Chiar dacă Satana acţionează în lume din ură împotriva lui Dumnezeu şi a Împărăţiei lui în Isus Cristos, iar acţiunea sa provoacă serioase pagube ─ de natură spirituală şi, indirect, şi de natură fizică ─ pentru orice om şi pentru societate, această acţiune este îngăduită de Providenţă, care cârmuieşte istoria omului şi a lumii cu putere şi blândeţe. Faptul că Dumnezeu îngăduie acţiunea diavolului este un mare mister, însă „noi ştim că Dumnezeu pe toate le lucrează spre binele celor care îl iubesc” (Rom 8, 28).

      III. Păcatul strămoşesc

      Punerea la încercare a libertăţii

      396 Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său şi l-a statornicit în prietenia sa. Făptură spirituală, omul nu poate trăi această prietenie decât sub forma supunerii de bunăvoie faţă de Dumnezeu. Acest lucru îl exprimă interdicţia pentru om de a mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului, „căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri” (Gen 2, 17). „Pomul cunoaşterii binelui şi răului” (Gen 2, 17) evocă în chip simbolic graniţa de netrecut pe care omul, în calitate de creatură, trebuie să o recunoască în mod liber şi să o respecte cu încredere. Omul depinde de Creator; el este supus legilor creaţiei şi normelor morale ce reglementează folosirea libertăţii.

      Cel dintâi păcat al omului

      397 Omul, ispitit de diavol, a lăsat să se stingă în inima sa încrederea faţă de Creatorul său şi, abuzând de libertatea proprie, nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu. În aceasta a constat cel dintâi păcat al omului . Ca urmare, orice păcat va fi o nesupunere faţă de Dumnezeu şi o lipsă de încredere în bunătatea lui.
      398 Prin acest păcat, omul s-a preferat pe sine lui Dumnezeu şi prin aceasta l-a dispreţuit pe Dumnezeu: s-a ales pe sine împotriva lui Dumnezeu, împotriva exigenţelor condiţiei sale de creatură şi deci împotriva propriului bine. Creat într-o stare de sfinţenie, omul era destinat să fie pe deplin „îndumnezeit” de Dumnezeu în glorie. Sedus de diavol, el a voit „să fie ca Dumnezeu” , dar „fără Dumnezeu şi punându-se pe sine înaintea lui Dumnezeu, nu conform cu Dumnezeu” .
      399 Scriptura arată consecinţele dramatice ale acestei prime neascultări. Adam şi Eva pierd de îndată harul sfinţeniei originare . Le e teamă de acest Dumnezeu , despre care şi-au creat o imagine falsă, aceea a unui Dumnezeu gelos de prerogativele sale .
      400 Armonia în care erau, datorată dreptăţii de la început, este distrusă; stăpânirea facultăţilor spirituale ale sufletului asupra trupului este nimicită ; unirea dintre bărbat şi femeie este supusă tensiunilor ; relaţiile lor vor fi marcate de poftă şi tendinţa de dominare . Armonia cu creaţia este ruptă: creaţia vizibilă a devenit pentru om străină şi ostilă . Din cauza omului, făptura e supusă „deşertăciunii” (Rom 8, 20). În sfârşit, consecinţa vestită în mod explicit pentru ipoteza neascultării se va înfăptui : omul „se va întoarce în ţărâna din care a fost luat” (Gen 3, 19). Moartea îşi face intrarea în istoria omenirii .
      401 După acest prim păcat, o adevărată „invazie” a păcatului inundă lumea: fratricidul lui Cain asupra lui Abel ; corupţia generală ca urmare a păcatului ; apoi, în istoria lui Israel, păcatul se manifestă adesea, mai ales, ca infidelitate faţă de Dumnezeul legământului şi ca încălcare a Legii lui Moise; şi după Răscumpărarea adusă de Cristos, printre creştini, păcatul se manifestă în multiple feluri . Scriptura şi Tradiţia Bisericii reamintesc necontenit prezenţa şi universalitatea păcatului în istoria omului:
      Ceea ce ni se dezvăluie prin Revelaţia divină este confirmat de propria noastră experienţă. Într-adevăr, omul, dacă îşi cercetează lăuntrul inimii, descoperă că este înclinat spre rău şi cufundat în multe feluri de rele ce nu pot proveni de la Creatorul său, care este bun. Refuzând deseori să-l recunoască pe Dumnezeu ca pe principiul său, omul a frânt şi ordinea cuvenită în relaţie cu scopul său ultim şi, în acelaşi timp, întreaga armonie cu sine, cu semenii şi cu toată creaţia .

      Consecinţele păcatului lui Adam pentru omenire

      402 Toţi oamenii sunt implicaţi în păcatul lui Adam. Sfântul Paul afirmă acest lucru: „Prin neascultarea unui singur om, s-au făcut păcătoşi cei mulţi (adică toţi oamenii)” (Rom 5, 19). „După cum printr-un om a intrat păcatul în lume şi, prin păcat, moartea, tot astfel, moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el…” (Rom 5, 12) Universalităţii păcatului şi a morţii, apostolul îi opune universalitatea mântuirii în Cristos: „Precum prin greşeala unuia a venit pedeapsa pentru toţi oamenii, tot astfel, prin dreptatea adusă de unul (Cristos) a venit pentru toţi oamenii îndreptăţirea care dă viaţă” (Rom 5, 18).
      403 Pe urmele Sfântului Paul, Biserica a învăţat întotdeauna că nemărginita mizerie ce îi apasă pe oameni şi înclinaţia lor spre rău şi spre moarte nu pot fi înţelese în afara legăturii lor cu păcatul lui Adam şi cu faptul că acesta ne-a transmis un păcat de care toţi ne naştem atinşi şi care înseamnă „moartea sufletului” . În virtutea acestei certitudini de credinţă, Biserica dăruieşte Botezul pentru iertarea păcatelor chiar şi copiilor care nu au săvârşit nici un păcat personal .
      404 Cum a devenit păcatul lui Adam păcatul tuturor urmaşilor săi? Întregul neam omenesc este în Adam sicut unum corpus unius hominis ─ „ca un singur trup al unui singur om” . Prin această „unitate a neamului omenesc”, toţi oamenii sunt implicaţi în păcatul lui Adam, aşa cum toţi sunt implicaţi în dreptatea lui Cristos. Totuşi, transmiterea păcatului originar este un mister pe care nu-l putem înţelege pe deplin. Ştim însă prin Revelaţie că Adam primise sfinţenia şi dreptatea de la început nu numai pentru el, ci pentru întreaga natură umană: cedând în faţa ispititorului, Adam şi Eva săvârşesc un păcat personal, însă acest păcat afectează natura umană, pe care ei o vor transmite într-o condiţie decăzută . E un păcat ce se va transmite prin propagare la toată omenirea, adică prin transmiterea unei naturi umane private de sfinţenia şi de dreptatea de la început. De aceea, păcatul strămoşesc este numit „păcat” în mod analogic: este un păcat „contractat”, nu „săvârşit”; o stare, nu un act.
      405 Deşi propriu fiecăruia , păcatul originar nu are în nici unul dintre descendenţii lui Adam un caracter de greşeală personală. E privarea de sfinţenia şi de dreptatea de la început, însă natura umană nu este total alterată: este rănită în propriile-i forţe naturale, supusă ignoranţei, suferinţei şi stăpânirii morţii şi înclinată spre păcat (această înclinaţie spre rău se numeşte „concupiscenţă”). Botezul, dăruind viaţa harului lui Cristos, şterge păcatul strămoşesc şi îl întoarce pe om spre Dumnezeu, însă consecinţele acestui păcat asupra naturii slăbite şi înclinate spre rău persistă în om şi îl provoacă la luptă spirituală.
      406 Învăţătura Bisericii despre transmiterea păcatului originar s-a precizat mai ales în secolul al V-lea, în mod deosebit sub impulsul reflecţiei Sfântului Augustin împotriva pelagianismului, şi în secolul al XVI-lea, în opoziţie cu Reforma protestantă. Pelagius susţinea că omul e în stare să ducă o viaţă moralmente bună prin puterea naturală a voinţei sale libere, fără ajutorul necesar al harului lui Dumnezeu; el reducea astfel influenţa greşelii lui Adam la aceea a unui exemplu rău. Primii reformatori protestanţi învăţau, dimpotrivă, că omul e total pervertit şi libertatea lui e anulată prin păcatul originar; ei identificau păcatul moştenit de fiecare om cu înclinaţia spre rău (concupiscenţa), care ar fi de neînvins. Biserica s-a pronunţat asupra sensului datului revelat privind păcatul strămoşesc îndeosebi la cel de-al doilea Conciliu de la Orange din 529 şi la Conciliul Tridentin din 1546 .

      O luptă grea…

      407 Învăţătura despre păcatul originar ─ unită cu aceea a Răscumpărării prin Cristos ─ oferă o imagine desluşită asupra situaţiei omului şi a acţiunii sale în lume. Prin păcatul primilor părinţi, diavolul a câştigat o anumită putere asupra omului, chiar dacă acesta din urmă rămâne liber. Păcatul originar atrage „sclavia sub puterea celui care stăpânea imperiul morţii, adică sub puterea diavolului” . A ignora faptul că omul are o natură rănită, înclinată spre rău, dă loc unor grave erori în domeniul educaţiei, al politicii, al acţiunii sociale şi al moravurilor.
      408 Consecinţele păcatului strămoşesc şi ale tuturor păcatelor personale ale oamenilor conferă lumii în ansamblul ei o condiţie păcătoasă, ce poate fi definită prin expresia Sfântului Ioan: „păcatul lumii” (In 1, 29). Prin această expresie este semnificată şi influenţa negativă exercitată asupra indivizilor de situaţiile comunitare şi de structurile sociale care sunt rodul păcatelor oamenilor .
      409 Această situaţie dramatică a lumii, care „zace toată sub puterea celui rău” (1 In 5, 19) , face din viaţa omului o luptă:
      Întreaga istorie a oamenilor e străbătută de o bătălie aprigă împotriva puterilor întunericului; aceasta a început de la origini şi va dura, după cum spune Domnul, până în ziua de apoi. Prins în această înfruntare, omul trebuie să se lupte necontenit pentru a adera la bine şi nu-şi poate dobândi unitatea lăuntrică decât cu mari eforturi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu .

      Spovada!

      1420 Prin sacramentele iniţierii creştine, omul primeşte viaţa nouă a lui Cristos. Or, noi purtăm viaţa aceasta „în vase de lut” (2 Cor 4, 7). Acum, ea este încă „ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3, 3). Suntem încă în „locuinţa noastră pământească” (2 Cor 5, 1), supusă suferinţei, bolii şi morţii. Această viaţă nouă de fii ai lui Dumnezeu poate să fie slăbită şi chiar pierdută prin păcat.

      1421 Domnul nostru Isus Cristos, tămăduitorul sufletelor şi al trupurilor, cel care a iertat păcatele paraliticului şi i-a redat sănătatea trupului , a vrut ca Biserica sa să continue, prin puterea Duhului Sfânt, lucrarea de vindecare şi mântuire chiar printre propriii ei membri. Acesta este scopul celor două sacramente de vindecare: sacramentul Pocăinţei şi Ungerea bolnavilor.

      ARTICOLUL 4
      Sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii

      1422 „Cei care se apropie de sacramentul Pocăinţei dobândesc de la mila lui Dumnezeu iertare pentru ofensa adusă şi, în acelaşi timp, sunt reconciliaţi cu Biserica, pe care au rănit-o prin păcat şi care, prin dragostea, exemplul şi rugăciunea ei, colaborează la convertirea lor” .

      I. Cum este numit acest sacrament?

      1423 Este numit sacramentul convertirii, pentru că realizează sacramental chemarea lui Isus la convertire , drumul de întoarcere la Tatăl , de care ne-am îndepărtat prin păcat.
      Este numit sacramentul Pocăinţei, deoarece consacră o încercare personală şi eclezială de convertire, de căinţă şi de îndestulare din partea creştinului păcătos.

      1424 Este numit sacramentul Spovezii (Mărturisirii), pentru că mărturisirea, spovedirea păcatelor în faţa preotului, este un element esenţial al acestui sacrament. Într-o semnificaţie adâncă, acest sacrament este şi o „mărturisire”, o recunoaştere şi o laudă a sfinţeniei lui Dumnezeu şi a milostivirii lui faţă de omul păcătos.
      Este numit sacramentul Iertării, pentru că, prin dezlegarea sacramentală a preotului, Dumnezeu acordă penitentului „iertarea şi pacea” .
      Este numit sacramentul Reconcilierii, deoarece îi dăruieşte păcătosului iubirea lui Dumnezeu ce reconciliază: „Lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu!” (2 Cor 5, 20). Cel care trăieşte din iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu este pregătit să răspundă chemării Domnului: „Mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău” (Mt 5, 24).

      II. De ce un sacrament al Pocăinţei după Botez?

      1425 „Dar v-aţi spălat, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi în numele Domnului Isus Cristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor 6, 11). Trebuie să ne dăm seama de măreţia darului lui Dumnezeu, care ni se dă în sacramentele iniţierii creştine pentru a pricepe în ce măsură păcatul este un lucru incompatibil cu cel care „s-a îmbrăcat în Cristos” (Gal 3, 27). Pe de altă parte, sfântul apostol Ioan zice: „Dacă spunem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi” (1 In 1, 8). Şi Domnul însuşi ne-a învăţat să ne rugăm: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre” (Lc 11, 4), legând iertarea noastră reciprocă de greşeli de iertarea pe care Dumnezeu o va acorda păcatelor noastre.
      1426 Convertirea la Cristos, noua naştere a Botezului, darul Duhului Sfânt, Trupul şi Sângele lui Cristos primite ca hrană ne-au făcut „sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui” (Ef 1, 4), aşa cum Biserica însăşi, mireasa lui Cristos, este „sfântă şi fără de prihană” (Ef 5, 27). Cu toate acestea, viaţa nouă primită în iniţierea creştină n-a suprimat fragilitatea şi slăbiciunea naturii umane, nici înclinaţia spre păcat, pe care tradiţia o numeşte concupiscenţă, ce rămâne în cei botezaţi pentru ca ei să-şi dea seama de ce sunt în stare în lupta vieţii creştine, ajutaţi de harul lui Cristos . Această luptă este cea a convertirii în vederea sfinţeniei şi a vieţii veşnice la care Domnul neîncetat ne cheamă .

      III. Convertirea celor botezaţi

      1427 Isus cheamă la convertire. Această chemare este o parte esenţială a vestirii Împărăţiei: „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu.
      Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc 1, 15). În propovăduirea Bisericii, această chemare se adresează mai întâi celor care nu-l cunosc încă pe Cristos şi Evanghelia lui. Tocmai de aceea, Botezul este locul principal al convertirii prime şi fundamentale. Prin credinţa în Vestea cea Bună şi prin Botez , se renunţă la rău şi se dobândeşte mântuirea, adică iertarea tuturor păcatelor şi darul vieţii noi.
      1428 Dar chemarea lui Cristos la convertire continuă să răsune în viaţa creştinilor. Cea de-a doua convertire este o îndatorire neîntreruptă pentru întreaga Biserică: ea, „incluzând în sânul ei oameni păcătoşi, deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare, practică neîncetat pocăinţa şi înnoirea” . Acest efort de convertire nu este doar o lucrare omenească. Este dinamismul „inimii smerite” (Ps 51, 19), atrasă şi pusă în mişcare de har , ca să răspundă iubirii îndurătoare a lui Dumnezeu, care ne-a iubit cel dintâi .
      1429 Despre aceasta dă mărturie convertirea Sfântului Petru după tripla renegare a Învăţătorului său. Privirea de o nemărginită îndurare a lui Isus îi aduce lacrimile căinţei (Lc 22, 61) şi, după învierea Domnului, tripla mărturisire a iubirii faţă de El . Cea de-a doua convertire are şi o dimensiune comunitară. Aceasta se arată în chemarea Domnului adresată unei întregi Biserici: „Converteşte-te!” (Ap 2, 5. 16).
      Sfântul Ambrozie spune referitor la cele două convertiri: în Biserică „există apa şi lacrimile: apa Botezului şi lacrimile Pocăinţei” .

      IV. Pocăinţa interioară

      1430 Ca odinioară la profeţi, chemarea lui Isus la convertire şi pocăinţă nu are în vedere, în primul rând, faptele exterioare, „sacul şi cenuşa”, postul şi mortificările, ci convertirea inimii, pocăinţa interioară. Fără ea, faptele de pocăinţă rămân sterile şi mincinoase; dimpotrivă, convertirea interioară îndeamnă la exprimarea acestei atitudini în semne vizibile, gesturi şi fapte de pocăinţă .
      1431 Pocăinţa interioară este o reorientare radicală a întregii vieţi, o întoarcere, o convertire la Dumnezeu din toată inima, o ruptură cu păcatul, o aversiune faţă de rău, împreună cu repulsia faţă de faptele rele săvârşite. În acelaşi timp, ea comportă dorinţa şi hotărârea de a ne schimba viaţa, cu speranţa îndurării divine şi cu încrederea în ajutorul harului ei. Convertirea inimii este însoţită de o durere şi o tristeţe mântuitoare, pe care Părinţii Bisericii le-au numit animi cruciatus („mâhnirea sufletului”), compunctio cordis („căinţa inimii”) .

      1432 Inima omului este greoaie şi împietrită. E nevoie ca Dumnezeu să-i dea omului o inimă nouă . Convertirea este, înainte de toate, o lucrare a harului lui Dumnezeu, care face ca inimile noastre să se întoarcă la El: „Întoarce-ne la tine, Doamne, şi ne vom întoarce” (Lam 5, 21). Dumnezeu ne dă puterea să o luăm de la capăt. Prin descoperirea măreţiei iubirii lui Dumnezeu, inima noastră este zguduită de grozăvia şi greutatea păcatului şi începe să se teamă să-l ofenseze pe Dumnezeu prin păcat şi să fie despărţită de El. Inima omului se converteşte privind la Acela pe care l-au străpuns păcatele noastre .
      Să avem ochii aţintiţi asupra Sângelui lui Cristos şi să ne dăm seama cât de preţios este pentru Tatăl lui, căci, vărsat pentru mântuirea noastră, a dobândit lumii întregi harul căinţei .

      1433 După Paşti, Duhul Sfânt este acela care „vădeşte lumea de păcat” (In 16, 8-9), adică de faptul că lumea nu a crezut în Cel pe care l-a trimis Tatăl. Dar acelaşi Duh care dezvăluie păcatul este şi Mângâietorul care dă inimii omului harul căinţei şi al convertirii .

      V. Multiplele forme ale pocăinţei în viaţa creştină

      1434 Pocăinţa interioară a creştinului poate avea expresii foarte variate. Scriptura şi Părinţii Bisericii insistă, mai ales, asupra a trei forme: postul, rugăciunea, pomana , care exprimă convertirea în raport cu sine, în raport cu Dumnezeu şi în raport cu ceilalţi. Alături de purificarea radicală înfăptuită de Botez sau de martiriu, ei citează, ca mijloc de obţinere a iertării păcatelor, eforturile făcute pentru împăcarea cu aproapele, lacrimile de căinţă, grija pentru mântuirea aproapelui , mijlocirea sfinţilor şi practicarea iubirii, „care acoperă o mulţime de păcate” (1 Pt 4, 8).

      1435 Convertirea se realizează în viaţa de zi cu zi prin gesturi de împăcare, prin grija faţă de săraci, exercitarea şi apărarea dreptăţii şi a dreptului , prin mărturisirea greşelilor către fraţi, prin îndreptarea frăţească, revizuirea vieţii, examenul de conştiinţă, direcţia spirituală, acceptarea suferinţelor, răbdarea în prigoniri pentru dreptate. A-ţi lua în fiecare zi crucea şi a-l urma pe Isus este cea mai sigură cale a pocăinţei .

      1436 Euharistia şi Pocăinţa. Convertirea şi pocăinţa zilnică îşi găsesc izvorul şi hrana în Euharistie, căci în ea devine prezentă jertfa lui Cristos care ne-a împăcat cu Dumnezeu; prin ea sunt hrăniţi şi întăriţi cei care trăiesc viaţa lui Cristos; „ea este antidotul ce ne eliberează de greşelile zilnice şi ne fereşte de păcatele de moarte” .
      1437 Citirea Sfintei Scripturi, rugăciunea Liturgiei Orelor şi Tatăl Nostru, orice act sincer de cult sau de pietate însufleţesc în noi spiritul de convertire şi de pocăinţă şi contribuie la iertarea păcatelor noastre.

      Timpurile şi zilele de pocăinţă din cursul anului liturgic (Postul Mare, vinerile ─ în amintirea morţii Domnului) sunt momente forte ale practicii penitenţiale a Bisericii . Aceste momente sunt deosebit de favorabile pentru exerciţiile spirituale, liturgiile penitenţiale, pelerinajele în semn de pocăinţă, privaţiunile de bunăvoie ca postul şi pomana, împărtăşirea frăţească a bunurilor (opere caritative şi misionare).

      1439 Dinamismul convertirii şi al pocăinţei a fost minunat descris de Isus în parabola numită „a fiului risipitor”, al cărei centru este „tatăl milostiv” (Lc 15, 11-24): fascinaţia unei libertăţi iluzorii, părăsirea casei părinteşti; mizeria extremă în care se află fiul după ce şi-a risipit averea; înjosirea profundă de a se vedea obligat să pască porcii, ba chiar de a dori să mănânce din roşcovele pe care le mâncau porcii; reflecţia asupra bunurilor pierdute; căinţa şi hotărârea de a se declara vinovat înaintea tatălui său; drumul de întoarcere; primirea generoasă din partea tatălui; bucuria tatălui: sunt câteva trăsături proprii procesului de convertire. Haina frumoasă, inelul şi ospăţul de sărbătoare sunt simboluri ale vieţii noi, curate, demne, pline de bucurie, aşa cum este viaţa omului ce se întoarce la Dumnezeu şi în sânul familiei lui, care este Biserica. Numai inima lui Cristos, care cunoaşte profunzimile iubirii Tatălui, a putut să ne reveleze atât de simplu şi frumos adâncul îndurării lui.

      VI. Sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii

      1440 Păcatul este, înainte de toate, o ofensă adusă lui Dumnezeu, ruperea comuniunii cu El. În acelaşi timp, prejudiciază comuniunea cu Biserica. De aceea, convertirea aduce cu sine, în acelaşi timp, iertarea lui Dumnezeu şi reconcilierea cu Biserica, pe care le exprimă şi le realizează liturgic sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii .

      Numai Dumnezeu iartă păcatul

      1441 Numai Dumnezeu iartă păcatele . Pentru că Isus este Fiul lui Dumnezeu, El spune despre sine: „Fiul Omului are putere de a ierta păcatele pe pământ” (Mc 2, 10) şi îşi exercită această putere dumnezeiască: „Îţi sunt iertate păcatele!” (Mc 2, 5; Lc 7, 48). Mai mult: în virtutea autorităţii sale dumnezeieşti, El dă această putere oamenilor ca s-o exercite în numele său.

      1442 Cristos a vrut ca Biserica sa, în rugăciunea, viaţa şi acţiunea ei, să fie în întregime semnul şi instrumentul iertării şi al reconcilierii pe care El ni le-a dobândit cu preţul sângelui său. El a încredinţat totuşi slujirii apostolice exercitarea puterii de ierta păcatele. Ei i-a fost încredinţată „slujirea împăcării” (2 Cor 5, 18). Apostolul este trimis „în numele lui Cristos” şi, prin el, „Dumnezeu însuşi” îndeamnă şi roagă: „Lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu!” (2 Cor 5, 20).

      Reconcilierea cu Biserica

      1443 În timpul vieţii sale publice, Isus nu s-a mulţumit să ierte păcatele, ci a arătat şi efectul acestei iertări: El i-a reintegrat pe păcătoşii pe care i-a iertat în comunitatea Poporului lui Dumnezeu, din care păcatul îi îndepărtase sau chiar îi exclusese. Un semn vădit al acestui lucru este faptul că Isus îi primeşte pe păcătoşi la masa sa; mai mult, se aşază El însuşi la masa lor, gest care exprimă în mod emoţionant atât iertarea lui Dumnezeu , cât şi întoarcerea în sânul Poporului lui Dumnezeu .

      1444 Făcându-i pe apostoli părtaşi la propria sa putere de a ierta păcatele, Domnul le dă şi autoritatea de a-i reconcilia pe păcătoşi cu Biserica. Această dimensiune eclezială a slujirii lor este exprimată în mod deosebit în cuvintele solemne ale lui Cristos către Simon Petru: „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Mt 16, 19). „Dar însărcinarea de a lega şi dezlega, care i-a fost dată lui Petru, a fost dată şi colegiului Apostolilor unit cu Capul lui” (Mt 18, 18; 28, 16-20) .

      1445 Cuvintele a lega şi a dezlega înseamnă: cel pe care îl veţi exclude din comuniunea voastră va fi exclus de la comuniunea cu Dumnezeu; pe cel pe care îl veţi primi din nou în comuniunea voastră, şi Dumnezeu îl va primi în a sa. Reconcilierea cu Biserica este inseparabilă de reconcilierea cu Dumnezeu.

      Sacramentul iertării

      1446 Cristos a instituit sacramentul Pocăinţei pentru toţi membrii păcătoşi ai Bisericii sale, înainte de toate, pentru cei care, după Botez, au căzut în păcat grav, pierzând astfel harul baptismal şi rănind comuniunea eclezială. Sacramentul Pocăinţei le oferă acestora o nouă posibilitate de a se converti şi de a redobândi harul îndreptăţirii. Părinţii Bisericii prezintă acest sacrament ca pe „a doua plută [de salvare] după naufragiul care este pierderea harului” .

      1447 În decursul veacurilor, forma concretă în care Biserica a exercitat această putere primită de la Domnul a cunoscut multe variaţii. În primele secole, reconcilierea creştinilor care săvârşiseră păcate deosebit de grave după Botez (de exemplu, idolatrie, omucidere sau adulter) era legată de o disciplină foarte riguroasă, conform căreia penitenţii trebuia să facă pocăinţă publică pentru păcatele lor, adesea timp de mulţi ani, înainte de a primi reconcilierea. În acest „ordin al penitenţilor” (care privea numai anumite păcate grave) nu se putea intra decât rar, iar în unele regiuni, o singură dată în viaţă. În secolul al VII-lea, misionarii irlandezi, inspirându-se din tradiţia monastică a Orientului, au adus în Europa continentală practica „privată” a penitenţei, care nu pretinde înfăptuirea publică şi prelungită a unor fapte de pocăinţă înainte de a primi reconcilierea cu Biserica. Începând de atunci, sacramentul se realizează într-un mod mai tainic, între penitent şi preot. Această nouă practică prevedea posibilitatea repetării şi deschidea astfel drumul unei frecventări regulate a acestui sacrament. Ea permitea integrarea într-o singură celebrare sacramentală a iertării păcatelor grave şi a păcatelor lesne-iertătoare. În linii mari, este forma Pocăinţei pe care o practică Biserica până în zilele noastre.

      1448 Prin toate variaţiile pe care disciplina şi celebrarea acestui sacrament le-au cunoscut de-a lungul secolelor, se observă aceeaşi structură fundamentală. Ea comportă două elemente la fel de esenţiale: pe de o parte, faptele omului care se converteşte sub acţiunea Duhului Sfânt: căinţa, mărturisirea şi îndestularea; pe de altă parte, acţiunea lui Dumnezeu prin intervenţia Bisericii. Biserica, prin episcop şi preoţii lui, acordă în numele lui Isus Cristos iertarea păcatelor şi stabileşte modalitatea îndestulării şi totodată se roagă pentru păcătos şi face pocăinţă împreună cu el. Astfel, păcătosul este vindecat şi restabilit în comuniunea eclezială.

      1449 Formula de dezlegare folosită în Biserica latină exprimă elementele esenţiale ale acestui sacrament: Părintele îndurărilor este izvorul oricărei iertări. El realizează reconcilierea păcătoşilor prin Paştele Fiului şi prin darul Duhului său, prin rugăciunea şi slujirea Bisericii:
      Dumnezeu, Părintele îndurărilor, care a împăcat lumea cu sine prin moartea şi învierea Fiului său şi a trimis pe Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor, prin puterea încredinţată Bisericii, să-ți dăruiască iertarea şi pacea. Iar eu te dezleg de păcatele tale, în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

      VII. Actele penitentului

      1450 „Pocăinţa îl obligă pe cel păcătos să-i accepte de bunăvoie toate elementele: în inimă, căinţa; pe buze, mărturisirea; în purtare, umilinţă deplină sau îndestulare rodnică” .

      Căinţa

      1451 Între actele penitentului, căinţa ocupă primul loc. Ea este „o durere a sufletului şi o detestare a păcatului săvârşit, unită cu hotărârea de a nu mai păcătui pe viitor” .
      1452 Când izvorăşte din dragostea faţă de Dumnezeu iubit mai presus de toate, căinţa este numită „desăvârşită” (căinţă din iubire). O astfel de căinţă

      dobândeşte iertarea păcatelor lesne-iertătoare; dacă ea cuprinde şi hotărârea fermă de a recurge, îndată ce este posibil, la spovada sacramentală, dobândeşte şi iertarea păcatelor de moarte .

      1453 Căinţa numită „nedesăvârşită” (attritio) este tot un dar al lui Dumnezeu, un impuls al Duhului Sfânt. Se naşte din considerarea urâţeniei păcatului sau din teama de osânda veşnică şi de celelalte pedepse care îl ameninţă pe cel păcătos (căinţa din frică). O astfel de zguduire a conştiinţei poate să determine o evoluţie interioară ce se va desăvârşi, sub acţiunea harului, prin dezlegarea sacramentală. Cu toate acestea, căinţa nedesăvârşită nu obţine prin ea însăşi iertarea păcatelor grave, dar dispune la primirea ei în sacramentul Pocăinţei .

      1454 Se cuvine ca primirea acestui sacrament să fie pregătită printr-un examen de conştiinţă făcut în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Textele cele mai potrivite pentru acest scop trebuie să fie căutate în cateheza morală a Evangheliilor şi a scrisorilor apostolilor: Cuvântarea de pe munte, învăţăturile apostolilor .

      Mărturisirea păcatelor

      1455 Mărturisirea păcatelor (spovada), chiar dintr-un punct de vedere pur omenesc, ne eliberează şi ne uşurează reconcilierea cu ceilalţi. Prin spovadă, omul priveşte în faţă păcatele de care s-a făcut vinovat: îşi asumă responsabilitatea pentru ele şi, prin aceasta, se deschide din nou lui Dumnezeu şi comuniunii Bisericii pentru a face posibil un nou viitor.

      1456 Spovada în faţa preotului constituie o parte esenţială a sacramentului Pocăinţei: „În spovadă, penitenţii trebuie să enumere toate păcatele de moarte de care sunt conştienţi după un examen de conştiinţă serios, chiar dacă aceste păcate sunt foarte ascunse şi chiar dacă privesc numai ultimele două porunci ale Decalogului , căci uneori aceste păcate rănesc mai grav sufletul şi sunt mai periculoase decât cele care au fost săvârşite în văzul tuturor” :
      Când creştinii se străduiesc să-şi mărturisească toate păcatele de care îşi aduc aminte, ei le pun pe toate, fără îndoială, în faţa îndurării divine spre a fi iertate. Cei care procedează altfel şi care ascund cu bună-ştiinţă unele păcate nu pun în faţa bunătăţii divine nimic din ceea ce ea ar putea ierta prin mijlocirea preotului. Căci „dacă bolnavul se ruşinează să-şi arate medicului rana, medicina nu îngrijeşte ceea ce nu cunoaşte” .

      1457 Conform poruncii Bisericii, „orice credincios ajuns la vârsta priceperii e dator să-şi mărturisească, cel puţin o dată pe an, păcatele grave de care este conştient” .
      Cel care are conştiinţa de a fi săvârşit un păcat de moarte nu trebuie să primească Sfânta Împărtăşanie, chiar dacă simte o mare căinţă, fără a fi primit în prealabil dezlegarea sacramentală , cu excepţia cazului că ar avea un motiv grav să se împărtăşească şi nu are posibilitatea să recurgă la un duhovnic . Copiii trebuie să se apropie de sacramentul Pocăinţei înainte de a primi pentru prima dată sfânta Împărtăşanie .

      1458 Fără a fi strict necesară, mărturisirea greşelilor zilnice (păcate veniale) este totuşi recomandată cu tărie de Biserică . Într-adevăr, mărturisirea regulată a păcatelor lesne-iertătoare ne ajută să ne formăm conştiinţa, să luptăm împotriva înclinaţiilor rele, să ne lăsăm tămăduiţi de Cristos, să progresăm în viaţa Spiritului. Primind mai des, în acest sacrament, darul îndurării Tatălui, suntem îndemnaţi să fim îndurători ca şi El .
      Cel care îşi mărturiseşte păcatele lucrează deja împreună cu Dumnezeu. Dumnezeu îşi acuză păcatele; dacă ţi le acuzi şi tu însuţi, te uneşti cu Dumnezeu. Omul şi păcătosul sunt ─ ca să spunem aşa ─ două realităţi: omul e lucrarea lui Dumnezeu; păcătosul e lucrarea ta, omule. Nimiceşte ceea ce ai făcut tu, pentru ca Dumnezeu să mântuiască ceea ce a făcut El. (…) Când începi să urăşti ceea ce ai făcut, atunci încep faptele tale bune, fiindcă îţi acuzi faptele rele. Începutul faptelor bune este mărturisirea faptelor rele. Înfăptuieşti adevărul şi vii la Lumină .

      Îndestularea

      1459 Multe păcate provoacă suferinţă aproapelui. Trebuie să facem tot posibilul ca să le îndreptăm (de exemplu, să înapoiem lucrurile furate, să restabilim reputaţia celui pe care l-am calomniat, să compensăm rănile pricinuite). Simpla dreptate cere acest lucru. Dar mai mult, păcatul îl răneşte şi îl istoveşte pe păcătosul însuşi, precum şi relaţiile lui cu Dumnezeu şi cu aproapele. Dezlegarea ridică păcatul, însă nu repară toate dezordinile pe care păcatul le-a provocat . Ridicat din păcat, păcătosul trebuie să-şi redobândească deplina sănătate spirituală. Aşadar, pentru a-şi îndrepta greşelile, el are ceva mai mult de făcut: trebuie să „îndestuleze” cum se cuvine, „să ispăşească” păcatele proprii. Această îndestulare se mai numeşte şi „pocăinţă”.
      1460 Pocăinţa impusă de duhovnic trebuie să ţină seama de situaţia personală a penitentului şi să caute binele lui spiritual. Trebuie să corespundă, pe cât posibil, gravităţii şi naturii păcatelor săvârşite. Ea poate consta în rugăciune, într-o ofrandă, în fapte de milostenie, în slujirea aproapelui, în renunţări de bunăvoie, jertfe şi, mai ales, în acceptarea cu răbdare a crucii pe care o avem de purtat. Astfel de pocăinţe ne ajută să devenim asemenea chipului lui Cristos, singurul care a ispăşit, o dată pentru totdeauna, păcatele noastre . Ele ne îngăduie să devenim împreună-moştenitori cu Cristos cel înviat, „fiindcă luăm parte la suferinţele lui” (Rom 8, 17) .

      Dar îndestularea pe care o aducem pentru păcatele noastre nu există decât prin Isus Cristos: noi care, prin noi înşine, nu suntem în stare de nimic, „putem face totul prin Cel care ne întăreşte” (Fil 4, 13). Astfel, omul nu are cu ce să se laude, ci toată „slava” noastră este în Cristos (…) întru care aducem îndestulare, „aducând roade vrednice de pocăinţă” (Lc 3, 8), care din El îşi sorb puterea, de El sunt oferite Tatălui şi datorită lui sunt primite de Tatăl .

      VIII. Celebrantul acestui sacrament

      1461 Deoarece Cristos le-a încredinţat apostolilor slujirea împăcării , episcopii, urmaşii lor, şi preoţii, colaboratorii episcopilor, continuă să exercite această slujire. Într-adevăr, episcopii şi preoţii sunt aceia care au, în virtutea sacramentului Preoţiei, puterea de a ierta toate păcatele „în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh”.

      1462 Iertarea păcatelor aduce împăcarea cu Dumnezeu, dar şi cu Biserica. Episcopul, capul văzut al Bisericii locale, este deci, pe drept cuvânt, considerat, încă din cele mai vechi timpuri, cel dintâi care deţine puterea şi slujirea împăcării: el este cel care reglementează disciplina penitenţială . Preoţii, colaboratorii lui, exercită această putere în măsura în care au primit mandatul fie de la episcopul lor (sau de la un superior religios), fie de la Papa, conform dreptului bisericesc .

      1463 Anumite păcate deosebit de grave sunt lovite de excomunicare, cea mai severă pedeapsă ecleziastică, ce opreşte de la primirea sacramentelor şi de la exercitarea anumitor acte ecleziastice şi deci a cărei dezlegare, potrivit dreptului bisericesc, nu poate fi acordată decât de Papa, de Episcopul locului sau de preoţii autorizaţi de ei . În caz de pericol de moarte, orice preot, chiar dacă e lipsit de facultatea de a asculta spovezi, poate dezlega de orice păcat şi de orice excomunicare.

      1464 Preoţii trebuie să-i încurajeze pe credincioşi să se apropie de sacramentul Pocăinţei şi trebuie să se arate disponibili pentru a celebra acest sacrament ori de câte ori le este cerut în mod rezonabil de credincioşi .

      1465 Celebrând sacramentul Pocăinţei, preotul împlineşte slujirea Bunului Păstor, care caută oaia pierdută, a Bunului Samaritean, care oblojeşte rănile, a Tatălui, care îl aşteaptă pe Fiul risipitor şi îl primeşte când se întoarce, a dreptului judecător, care nu caută la faţa omului şi a cărui judecată este în acelaşi timp dreaptă şi milostivă. Pe scurt, preotul este semnul şi instrumentul iubirii îndurătoare a lui Dumnezeu faţă de cel păcătos.

      1466 Duhovnicul nu este stăpânul, ci slujitorul iertării lui Dumnezeu. Celebrantul acestui sacrament are datoria de a se uni cu intenţia şi cu iubirea lui Cristos . Trebuie să aibă o cunoaştere verificată a comportamentului creştin, experienţa realităţilor omeneşti, respect şi delicateţe faţă de cel care a căzut, să iubească adevărul, să fie fidel Magisteriului Bisericii şi să-l călăuzească pe penitent cu răbdare spre vindecare şi spre maturitate deplină. Trebuie să se roage şi să facă pocăinţă pentru el, încredinţându-l îndurării Domnului.

      1467 Date fiind delicateţea şi măreţia acestei slujiri şi respectul cuvenit persoanelor, Biserica afirmă că orice preot care ascultă spovezile este obligat, sub pedepse foarte aspre, să păstreze secretul absolut în legătură cu păcatele mărturisite de penitenţii lui . Nu-i este îngăduit nici să folosească în vreun fel cele cunoscute din spovadă despre viaţa penitenţilor. Acest secret, care nu admite excepţii, se numeşte „sigiliul sacramental”, fiindcă ceea ce penitentul i-a dezvăluit preotului rămâne „sigilat” de sacrament.

      IX. Roadele acestui sacrament

      1468 „Toată valoarea Pocăinţei constă în reaşezarea noastră în harul lui Dumnezeu şi în unirea noastră cu El într-o mare şi intimă prietenie” . Scopul şi rodul acestui sacrament îl constituie deci reconcilierea cu Dumnezeu. La cei care primesc sacramentul Pocăinţei cu inimă căită şi într-o dispoziţie de credinţă, „el este urmat de pacea şi de liniştea conştiinţei, însoţite de o puternică mângâiere spirituală” . Într-adevăr, sacramentul împăcării cu Dumnezeu aduce o adevărată „înviere spirituală”, redă demnitatea şi bunurile vieţii de fii ai lui Dumnezeu, bunuri dintre care cel mai preţios este prietenia lui Dumnezeu (Lc 15, 32).

      1469 Acest sacrament ne aduce împăcarea cu Biserica. Păcatul ştirbeşte sau rupe comuniunea frăţească. Sacramentul Pocăinţei o repară sau o reface. În acest sens, el nu îl însănătoşeşte doar pe cel care a fost reaşezat în comuniunea bisericească, ci are un efect de înviorare şi asupra vieţii Bisericii, care a suferit din cauza păcatului unuia dintre mădularele sale . Reaşezat sau întărit în împărtăşirea sfinţilor, păcătosul este fortificat prin schimbul de bunuri spirituale dintre toate mădularele vii ale Trupului lui Cristos, fie că sunt încă în peregrinare, fie că se află deja în patria cerească .
      Trebuie amintit că împăcarea cu Dumnezeu are drept consecinţă, ca să spunem aşa, alte împăcări ce vor aduce leac pentru alte rupturi provocate de păcat: penitentul iertat se împacă cu sine în adâncul fiinţei sale, unde îşi recuperează propriul adevăr interior; se împacă cu fraţii pe care i-a jignit şi i-a rănit în vreun fel; se împacă cu Biserica; se împacă cu întreaga creaţie .

      1470 În acest sacrament, încredinţându-se judecăţii îndurătoare a lui Dumnezeu, păcătosul anticipă într-un anume fel judecata la care va fi supus la sfârşitul acestei vieţi pământeşti. Căci acum, în viaţa de aici, ne este oferită posibilitatea de a alege între viaţă şi moarte şi numai pe calea convertirii putem intra în Împărăţia din care păcatul grav exclude . Convertindu-se la Cristos prin pocăinţă şi credinţă, păcătosul trece de la moarte la viaţă „şi la judecată nu va veni” (In 5, 24).

      X. Indulgenţele

      1471 Doctrina şi practica indulgenţelor în Biserică sunt strâns legate de roadele sacramentului Pocăinţei.

      Ce este indulgenţa?

      „Indulgenţa înseamnă iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice datorate păcatelor a căror vină este ştearsă deja, iertare pe care credinciosul bine-dispus sufleteşte o obţine în condiţii determinate, prin acţiunea Bisericii, care, în calitate de distribuitoare a răscumpărării, împarte şi aplică, prin autoritatea ei, tezaurul îndestulărilor aduse de Cristos şi de sfinţi”.
      „Indulgenţa este parţială sau plenară, după cum eliberează în parte sau în totalitate de pedeapsa vremelnică datorată păcatului” . Indulgenţele pot fi aplicate celor vii sau celor răposaţi.

      Pedepsele păcatului

      1472 Pentru a înţelege această învăţătură şi această practică a Bisericii, trebuie să vedem că păcatul are o dublă consecinţă. Păcatul grav ne privează de comuniunea cu Dumnezeu şi, prin aceasta, ne face incapabili de viaţa veşnică, privarea de aceasta numindu-se „pedeapsa veşnică” a păcatului. Pe de altă parte, orice păcat, chiar venial, antrenează un ataşament nesănătos faţă de făpturi, ce are nevoie de purificare, fie aici, pe pământ, fie după moarte, în starea numită Purgatoriu. Această purificare eliberează de ceea ce se numeşte „pedeapsa vremelnică” a păcatului. Aceste două pedepse nu trebuie să fie concepute ca un fel de răzbunare, aplicată de Dumnezeu din exterior, ci ca decurgând din însăşi natura păcatului. O convertire ce porneşte dintr-o iubire ferventă poate ajunge la totala purificare a păcătosului, astfel încât să nu mai subziste nici o pedeapsă .

      1473 Iertarea păcatului şi refacerea comuniunii cu Dumnezeu atrag ştergerea pedepselor veşnice ale păcatului. Însă unele pedepse vremelnice ale păcatului rămân. Creştinul trebuie să se străduiască, suportând cu răbdare suferinţele şi încercările de orice fel, şi, când va veni ziua, întâmpinând cu seninătate moartea, să primească aceste pedepse vremelnice ale păcatului ca pe un har; să-şi dea osteneala ca, prin fapte de milostenie şi de iubire, precum şi prin rugăciune şi prin diferite fapte de pocăinţă, să se dezbrace în întregime de „omul cel vechi” şi să se îmbrace în „omul cel nou” .

      În comuniunea sfinţilor

      1474 Creştinul care caută să se purifice de păcat şi să se sfinţească ajutat de harul lui Dumnezeu nu e singur. „Viaţa fiecăruia dintre fiii lui Dumnezeu este în chip admirabil legată, în Cristos şi prin Cristos, de viaţa tuturor celorlalţi fraţi creştini, în unitatea supranaturală a Trupului mistic al lui Cristos, ca într-o unică persoană mistică” .

      1475 În comuniunea sfinţilor „există deci, între credincioşii care au ajuns deja în patria cerească, cei care au fost primiţi să ispăşească în Purgatoriu sau cei care se află încă peregrini pe pământ, o permanentă legătură de iubire şi un schimb bogat de bunuri” . În acest schimb minunat, sfinţenia unuia le foloseşte celorlalţi, mult mai mult decât a putut păcatul unuia să dăuneze celorlalţi. Astfel, recurgerea la împărtăşirea sfinţilor îi dă păcătosului căit posibilitatea de a se purifica mai devreme şi mai eficient de pedepsele păcatului.

      1476 Aceste bunuri spirituale ale comuniunii sfinţilor se numesc şi tezaurul Bisericii, „care nu este o însumare de bunuri, cum ar fi bogăţiile materiale, adunate în decursul veacurilor, ci este valoarea infinită şi nesecată pe care o au la Dumnezeu ispăşirile şi meritele lui Cristos, Domnul nostru, oferite pentru ca omenirea să fie eliberată de păcat şi să ajungă la comuniunea cu Tatăl; este însuşi Cristos, Răscumpărătorul, în care se află vii îndestulările şi meritele răscumpărării .

      1477 Acestui tezaur îi aparţine deopotrivă preţul cu adevărat imens, incomensurabil şi mereu nou pe care îl au la Dumnezeu rugăciunile şi faptele bune ale Preafericitei Fecioare Maria şi ale tuturor sfinţilor, care, mergând pe urmele lui Cristos Domnul, prin harul lui s-au sfinţit şi şi-au împlinit lucrarea încredinţată de Tatăl; astfel, lucrând la propria mântuire, au conlucrat deopotrivă la mântuirea fraţilor lor în unitatea Trupului mistic” .

      Obţinerea indulgenţei de la Dumnezeu prin Biserică
      1478 Indulgenţa se obţine prin Biserică; în virtutea puterii de a lega şi a dezlega, acordată ei de Isus Cristos, Biserica intervine pentru un creştin şi îi deschide tezaurul meritelor lui Cristos şi ale sfinţilor, ca să dobândească de la Părintele îndurărilor ştergerea pedepselor vremelnice datorate păcatelor. Astfel, Biserica nu vrea numai să-i vină în ajutor acelui creştin, ci şi să-l îndemne la fapte de pietate, de pocăinţă şi de iubire .

      1479 Deoarece credincioşii răposaţi aflaţi în purificare sunt şi ei membri ai aceleiaşi comuniuni a sfinţilor, îi putem ajuta, printre altele, obţinând indulgenţe pentru ei, astfel încât să fie scutiţi de pedepsele vremelnice pentru păcate.

      XI. Celebrarea sacramentului Pocăinţei

      1480 Ca toate sacramentele, Pocăinţa este o acţiune liturgică. În mod obişnuit, elementele celebrării sunt următoarele: salutul şi binecuvântarea preotului, citirea Cuvântului lui Dumnezeu pentru a lumina conştiinţa şi a trezi căinţa şi îndemnul la pocăinţă; mărturisirea, prin care păcatele sunt recunoscute şi descoperite preotului; impunerea şi acceptarea pocăinţei; dezlegarea dată de preot; lauda şi aducerea de mulţumire şi trimiterea însoţită de binecuvântarea preotului.

      1481 Liturgia bizantină cunoaşte mai multe formule de dezlegare, sub formă de cerere, care exprimă în chip admirabil misterul iertării: „Dumnezeu, care prin proorocul Natan l-a iertat pe David când şi-a mărturisit păcatele, pe Petru când a plâns amar, pe desfrânată când i-a spălat picioarele cu lacrimi, pe vameş şi pe fiul risipitor, acelaşi Dumnezeu, prin mine, păcătosul, să te ierte pe tine, în viaţa aceasta şi în cea viitoare, şi fără de osândă să te aducă înaintea înfricoşatei sale judecăţi, El, care este binecuvântat în vecii vecilor. Amin”.

      1482 Sacramentul Pocăinţei poate avea loc şi în cadrul unei celebrări comunitare, în care se face în comun pregătirea pentru spovadă şi se aduce în comun mulţumire pentru iertarea primită. Aici, mărturisirea personală a păcatelor şi dezlegarea individuală sunt inserate într-o liturgie a Cuvântului lui Dumnezeu, cu lecturi şi omilie, examinarea conştiinţei făcută în comun, cerere de iertare comunitară, rugăciunea Tatăl Nostru şi aducerea de mulţumire în comun. Această celebrare comunitară exprimă mai clar caracterul eclezial al pocăinţei. Totuşi, oricare ar fi modalitatea de celebrare, sacramentul Pocăinţei este întotdeauna, prin natura sa, o acţiune liturgică, deci eclezială şi publică .

      1483 În cazuri de gravă necesitate, se poate recurge la celebrarea comunitară a Reconcilierii cu spovadă şi dezlegare generală. O asemenea necesitate gravă poate apărea atunci când există un pericol de moarte iminent, preotul sau preoţii neavând destul timp pentru a asculta spovada fiecărui penitent. Se poate vorbi de necesitate gravă şi atunci când, din cauza numărului penitenţilor, nu sunt destui preoţi care să asculte cum se cuvine spovezile individuale într-un timp rezonabil, astfel încât penitenţii ar rămâne, fără vina lor, lipsiţi multă vreme de harul sacramental sau de sfânta Împărtăşanie. În acest caz, pentru validitatea dezlegării, credincioşii trebuie să aibă hotărârea de a-şi mărturisi individual păcatele, la vremea cuvenită . Episcopul diecezan are datoria de a aprecia dacă există condiţiile cerute pentru dezlegarea generală . O afluenţă considerabilă de credincioşi cu prilejul unor mari sărbători sau al pelerinajelor nu constituie un caz de necesitate gravă .

      1484 „Spovada individuală şi integrală, urmată de dezlegare, rămâne singura cale obişnuită prin care credincioşii sunt reconciliaţi cu Dumnezeu şi cu Biserica, în afară de situaţia în care o imposibilitate fizică sau morală îi dispensează de o astfel de spovadă” . Acest lucru nu e lipsit de raţiuni profunde. Cristos lucrează în fiecare sacrament. Se adresează personal fiecărui păcătos: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate” (Mc 2, 5); este medicul ce se apleacă asupra fiecăruia dintre bolnavii care au nevoie de El ca să-i vindece; îl ridică şi îl integrează din nou în comunitatea frăţească. Spovada personală este aşadar forma cea mai semnificativă a împăcării cu Dumnezeu şi cu Biserica.

      PE SCURT

      1485 În seara zilei de Paşti, Domnul Isus s-a arătat ucenicilor săi şi le-a zis: „Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, le vor fi ţinute” (In 20, 22-23).

      1486 Iertarea păcatelor săvârşite după Botez este acordată printr-un sacrament propriu numit sacramentul Convertirii, al Spovezii, al Pocăinţei sau al Reconcilierii.

      1487 Cel care păcătuieşte răneşte onoarea lui Dumnezeu şi iubirea lui, propria demnitate de om chemat să fie fiul lui Dumnezeu şi bunăstarea spirituală a Bisericii, unde fiecare creştin trebuie să fie o piatră vie.

      1488 În ochii credinţei, nici un rău nu e mai grav decât păcatul şi nimic nu are consecinţe mai rele pentru păcătoşii înşişi, pentru Biserică şi pentru lumea întreagă.

      1489 Întoarcerea la comuniunea cu Dumnezeu, pierdută prin păcat, este o mişcare născută din harul lui Dumnezeu cel bogat în îndurare şi plin de grijă pentru mântuirea oamenilor. Se cuvine să cerem acest dar de preţ pentru noi înşine şi pentru ceilalţi.

      1490 Drumul de întoarcere la Dumnezeu, numit convertire şi căinţă, implică o durere şi o repulsie faţă de păcatele comise, precum şi hotărârea fermă de a nu mai păcătui în viitor. Convertirea vizează aşadar trecutul şi viitorul; ea se hrăneşte din speranţa în îndurarea divină.

      1491 Sacramentul Pocăinţei este alcătuit din ansamblul celor trei acte săvârşite de penitent şi din dezlegarea dată de preot. Actele penitentului sunt: căinţa, spovada sau mărturisirea păcatelor în faţa preotului şi hotărârea de a împlini repararea şi faptele de reparare.

      1492 Căinţa (contritio) trebuie să fie inspirată de motive ce izvorăsc din credinţă. Căinţa născută din iubirea faţă de Dumnezeu se numeşte „desăvârşită”; dacă se întemeiază pe alte motive, se numeşte „nedesăvârşită”.

      1493 Cel care vrea să dobândească împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica trebuie să mărturisească preotului toate păcatele grave pe care nu le-a spovedit încă şi pe care şi le aminteşte după ce şi-a examinat cu grijă conştiinţa. Fără a fi în sine necesară, mărturisirea păcatelor lesne-iertătoare este totuşi recomandată cu tărie de Biserică.

      1494 Preotul îi propune penitentului împlinirea anumitor acte de „îndestulare” sau de „pocăinţă” pentru a repara răul pricinuit de păcat şi pentru a restabili deprinderile proprii unui ucenic al lui Cristos.

      1495 Numai preoţii care au primit de la autoritatea Bisericii facultatea de a dezlega pot ierta păcatele în numele lui Cristos.

      1496 Efectele spirituale ale sacramentului Pocăinţei sunt:
      ─ împăcarea cu Dumnezeu, prin care penitentul redobândeşte harul;
      ─ împăcarea cu Biserica;
      ─ iertarea pedepsei veşnice meritate din cauza păcatelor de moarte;
      ─ iertarea, cel puţin în parte, a pedepselor vremelnice, care sunt urmări
      ale păcatului;
      ─ pacea şi seninătatea conştiinţei şi mângâierea spirituală;
      ─ sporirea forţelor spirituale pentru lupta creştină.

      1497 Mărturisirea individuală şi integrală a păcatelor grave, urmată de dezlegare, rămâne singurul mijloc obişnuit pentru împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica.

      1498 Prin indulgenţe, credincioşii pot dobândi pentru ei înşişi, ca şi pentru sufletele din Purgator, iertarea pedepselor vremelnice, care sunt urmări ale păcatelor.

      Domnul să aibă milă de noi și să ne purifice sufletul, iertându-ne păcatele! Amin!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: