Adevărata şi autentica iubire regală, nu alipirea mizerabilă de „ai noştri”…

5 februarie 2014 marturia„Martirii din ultimele zile”, a scris sfântul Ciril din Ierusalim, „vor depăşi pe toţi martorii”. În acea ceată trebuie contemplat şi numele părintelui Jacques Hamel, măcelărit în timp ce celebra Liturghia. „Şi-a dat viaţa pentru noi, pentru a nu-l renega pe Isus”, a spus despre el papa Francisc, celebrând Liturghia pentru el la „Sfânta Marta”. Şi a adăugat: „Şi-a dat viaţa în aceeaşi jertfă a lui Isus pe altar. Şi de acolo l-a acuzat pe autorul persecuţiei, pleacă Satană!”.

Evenimentul preotului francez lipsit de apărare şi bătrân măcelărit în faţa altarului Euharistiei arată în termenii săi cei mai elementari ce este cu adevărat martiriul creştin. În faţa jertfei sale se risipeşte şi negura de confuzie şi uitare care uneori pare să învăluia chiar şi acea etapă incomparabilă a vieţii creştine în lume. Se risipesc echivocuri alimentate nu numai de propaganda jihadistă – care exaltă ca „martiri” pe kamikaze – dar şi de sloganuri şi formate relansate chiar de reţea de aparate şi opinion maker mobilizaţi în mod continuu pentru apărarea creştinilor persecutaţi.

În zilele trecute, o ocazie preţioasă pentru a privi la izvorul mărturiei date de martirii contemporani a venit de la al XXIII-lea Congres ecumenic de spiritualitate ortodoxă despre „Martiriu şi comuniune”, promovat de Comunitatea monastică din Bose (7-10 septembrie). Acolo, în intervenţiile lor, creştini de diferite confesiuni au presărat criterii simple şi idei obiective pentru a recunoaşte trăsăturile genetice ale martiriului trăit de-a lungul istoriei de cel care poartă numele lui Cristos. Şi pentru a nu se lăsa prinsă în plasă de propagandele care-i profanează valoarea.

Martiri „în” Duhul. Nu prin forţă proprie

„Contrar cu ceea ce pare să fie înţelegerea noastră comună”, a clarificat începând intervenţia sa arhimandritul greco-ortodox John Panteleimon Manoussakis, profesor de filozofie la College of the Holy Cross din Worcester „«martirul» primar şi originar este Dumnezeu”, care, cu întruparea lui Cristos a ales „să se reveleze pe sine însuşi în faţa tribunalului umanităţii”. Auto-mărturia lui Dumnezeu este „martyría” sa, care „are în istorie apogeul său de nedepăşit în întruparea lui Isus Cristos”. Şi însăşi mărturia lui Cristos nu se reduce „la o tautologie auto-referenţială zadarnică”. „Dacă eu dau mărturie despre mine însumi, mărturia (martyría) mea nu este adevărată”, a repetat Manoussakis citând cuvintele lui Isus din Evanghelia lui Ioan, şi adăugând că „în sfârşit, Duhul Sfânt dă mărturie despre mărturia lui Cristos”.

Acest dinamism trinitar este izvorul propriu al martiriului creştin şi îi configurează caracteristicile inconfundabile: „Mărturisind că «Isus este Domnul»”, a repetat Manoussakis, „discipolii devin martiri ai lui Cristos”. Dar, cum scrie sfântul Paul, „«Nimeni nu poate spune Isus este Domnul decât în Duhul»”. Şi cu atât mai mult în martiriu, mărturisirea de credinţă, oferită cu certitudinea de a jertfi propria viaţă, are loc nu ca prestaţie umană eroică, ci numai în puterea Duhului. „Mărturia martirului”, a repetat Manoussakis, „rămâne imposibilă decât – şi toată forţa acestei afirmaţii se află în acest «decât» – în Duhul Sfânt”. În experienţa creştină „nimeni nu poate vorbi, nimeni nu poate mărturisi, nimeni nu poate da mărturie decât în Duhul Sfânt. În Dumnezeu”. Pentru aceasta, cu atât mai mult, mărturisirea de credinţă martirială nu este posibilă „atât timp cât unul rămâne în sine însuşi”.

Despre această dinamică proprie a martiriului creştin dă mărturie însuşi Cristos în Evanghelie, când îi îndeamnă pe discipoli să nu se îngrijoreze despre ce vor spune când vor fi daţi pe mâna tribunalelor „din cauza mea”, pentru că „vi se va da în ceasul acela ce să vorbiţi, pentru că nu sunteţi voi cei care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este cel care vorbeşte în voi” (Mt 10,19-20). Pentru aceasta – a afirmat profesorul din Worcester – „martirologiile noastre sunt pline de relatări despre martiri care au mers bucuroşi spre moarte şi au suferit cele mai teribile torturi ca şi cum ar fi fost absenţi din propriul trup”. Pentru că martiriul nu era oferit „în însăşi persoana lor în însuşi numele lor”. Cu jertfa lor, martirii nu dau mărturie despre ei înşişi. Şi „oricine moare pentru propriile convingeri politice sau filozofice”, a repetat Manoussakis, citând exemplul lui Socrate „nu este martir, pentru că moare oferind mărturie despre sine însuşi”.

Falsul „narcisist” al martiriului

Martiriul creştin – a reafirmat în intervenţia sa profesorul grec Athanasios Papathanassiou, redactor-şef al revistei teologice Sinaxi – nu-şi are trăsătura distinctivă „în capacitatea de rezistenţă. Şi un ateu poate suporta chinuri inimaginabile fără a da înapoi. Diferenţa nu constă nici în faptul de a fi dedicaţi unui ideal. Mii de oameni mor pentru ideile lor, religioase sau nu”. Îndărătnicia eroică, „sau şi ura eroică, pot înzestra fiinţa umană cu o forţă incredibilă. Chiar cu o furie de auto-eliminare”. Natura proprie a martiriului creştin constă în schimb în a fi un „act de iubire jertfelnică”, provocată în martir de lucrarea Duhului, care devine prin har participare la jertfa lui Cristos. Pentru aceasta – a subliniat Papathanassiou – „este vorba despre adevărată şi autentică iubire regală, nu de alipirea mizerabilă de «ai noştri», care are drept complement indispensabil ura faţă de alţii”. Şi dacă apostazia este contrariul martiriului, profesorul grec a voit să indice o denaturare a dinamicii martiriale care trebuie considerată „probabil mai gravă decât apostazia”: cazul în care „martiriul se realizează în manieră narcisistă, şi în loc să fie un eveniment de iubire jertfelnică, devine autoreferenţială”.

Creştinul narcisist – a notat Papathanassiou – „vorbeşte desigur şi despre Dumnezeu. Însă în realitate îl simte pe Dumnezeu ca pe un ecou al propriei existenţe”. Martirul narcisist denaturează martiriul într-o „acţiune de autojustificare”. Şi pentru el este clar „ca Dumnezeu să subscrie acţiunea”, şi nu aşteaptă de la Dumnezeu niciun răspuns la ofranda sa de jertfă. Pentru aceasta, şi referinţa verbală la Cristos „nu face în mod automat creştin un martiriu”. Şi toată „literatura creştină repetă mereu afirmaţia dură dar salutară că până şi martiriul creştin cel mai sublim poate să fie gunoi, dacă nu are rădăcina în iubire”.

În cursul întâlnirii au fost evocate diferite exemple concrete de „martiriu narcisist”: Aristotle Papanikolaou, fondator şi Senior Fellow la Fordham’s Orthodox Christian Studies Center, a amintit de creştinii din primele secole care „printr-un fals concept de mărturie şi imitare a lui Cristos mergeau sau doreau să meargă la moartea voluntară într-un context în care nu există niciun risc pentru mărturisirea lor de credinţă”. În timp ce John Stroyan, episcop anglican de Worwick, a amintit „competiţia în martiriu” între sectele donatiştilor şi marcioniţilor, „în care adesea numărul martirilor era pus în corelaţie cu adevărurile propriilor convingeri”: „susţin că au un mare număr de martiri în Cristos”, scria Eusebiu din Cezareea cu privire la marcioniţi, „dar apoi nu-l recunosc nici măcar pe Cristos însuşi după adevăr”.

Iubirea „imposibilă” faţă de persecutori

Martirul – a spus la Bose tot Stroyan, reluând imagini ale poetului Thomas Eliot – este „unul în care trăieşte Cristos”. Unul „care a pierdut voinţa sa în voinţa lui Dumnezeu şi care nu mai doreşte nimic pentru el însuşi, nici măcar gloria martiriului”. Asta caracterizează martiriul creştin cu o trăsătură proprie şi ineluctabilă, care nu poate fi «reprodusă» de nicio abnegaţie religioasă”. „Martirul creştin”, a remarcat în intervenţia sa Athanasios Papathanasiou, „este mişcat de o iubire aproape nesustenabilă pentru toţi şi, mai ales, pentru primele victime ale urii: persecutorii„. Stroyan l-a citat pe protomartirul Ştefan, care în timp ce-l ucideau cu pietre îi cere Domnului „să nu le socotească lor păcatul acesta”; pe sfântul Silvan de la Muntele Athos, care descrie „iubirea duşmanilor tăi ca singurul criteriu adevărat de ortodoxie”; şi chiar una dintre „rugăciunile de-a lungul lacului” de sfântul Nicolai Velimirovic („Binecuvântează-i pe duşmanii mei, Doamne. Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Duşmanii mei m-au condus în braţele tale mai mult decât au făcut-o prietenii mei”).

La antipozii dinamicii martiriului – a subliniat în schimb în intervenţia sa Aristotle Papanikolaou – sunt toate falsurile care pun suferinţele celor botezaţi sub stigmatul fricii, al revanşei şi al autoafirmării faţă de orice duşman: „Această frică”, a sugerat Papanikolaou, „e cea care a condus creştini ca să adopte o retorică de demonizare împotriva acelora care sunt percepute ca ameninţări pentru creştini; frica e cea care a condus creştini ortodocşi să vorbească despre «război sfânt» în conflictul sirian, ceea ce nu are în mod absolut niciun precedent în tradiţia ortodoxă, pentru că expresia hieros polemos nu există în literatura patristică, sau a condus creştini ortodocşi să refuze botezul pentru copiii născuţi din mame surogat, afară de cazul în care mamele lor biologice s-au căit, când în realitate Biserica n-a refuzat niciodată botezul pentru copii din niciun motiv”.

Niciun resentiment pentru cel care cade

Carnea martirilor – spune sfântul Ignaţiu din Antiohia – este ca „grâul măcinat de dinţii fiarelor” pentru a deveni la sfârşit „pâine curată”, oferită pentru mântuirea tuturor. Participarea martirilor la pătimirea lui Cristos – au repetat diferite intervenţii de la întâlnirea din Bose – face jertfa lor „materie euharistică”, ce se oferă pentru mântuirea tuturor şi recunoaşte în orice fiinţă umană – conform frazei memorabile a călugărului martir Christian de Chergé, prior al mănăstirii din Tibhirine – „un frate sau o soră în umanitate”, cineva pentru care Cristos a murit. Pentru aceasta este în mod genetic străin de dinamica proprie a martiriului şi orice aluzie de semeţie şi de dispreţ faţă de cel care fuge sau se arată slab în faţa persecutorilor. „În timpul marilor persecuţii”, a mai amintit la Bose Athanasios N. Papathanasiou „mărturisitorii au dobândit o autoritate enormă în Biserică. Dimpotrivă pentru cei care au cedat, se discuta chiar dacă puteau să fie din nou admişi în Biserică. Sfântul Ciprian i-a admis văzând în cazul lor nu numai slăbiciune, ci şi nişte neobişnuite cărări de iubire. Există unii – spunea sfântul Ciprian – care au jertfit idolilor în timpul persecuţiilor, dar au făcut asta pentru a apăra viaţa şi credinţa altora, ca de exemplu a membrilor familiei lor. Aceste persoane au ajuns în cădere pentru binele altora. Ciprian n-a ezitat să spună că şi acest comportament era o cale de mântuire”.

(Părintele Hamel şi „secretul” martirilor creştini
de Giani Valente
după Vatican Insider, 14 septembrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: