Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

A însoţi nu înseamnă a impune obligaţii în mod autoritar, ci a educa la libertatea responsabilă…

Posted by Paxlaur pe 02/11/2016

splendoarea familiei

1. Iubirea fundament al căsătoriei şi al familiei

Astăzi este evidentă o criză foarte gravă a căsătoriei şi a familiei: scăderea numărului de căsătorii religioase, creşterea puternică a numărului de căsătorii civile şi mai multă încă a convieţuirilor, procentul ridicat de divorţuri, îngrijorătoarea scădere a natalităţii, urgenţa educativă.

Căsătoria nu are sprijinul societăţii: cultura individualismului şi a caracterului provizoriu, orânduirea juridică insensibilă şi penalizatoare, condiţionări economice apăsătoare precum şomajul în rândul tinerilor, precaritatea ocupaţională, accesul dificil la locuinţă, organizarea muncii refractară faţă de exigenţele familiei.

În această situaţie, Amoris laetitia vede iubirea umană şi creştină autentică drept unica forţă capabilă să salveze căsătoria şi familia. Ea trebuie pusă în centrul familiei (cf. Al 67), aşa cum a sugerat deja Conciliul al II-lea din Vatican (cf. GS 48-49) şi cu reafirmă în mod eficace Papa Francisc însuşi care îi dă evidenţierea maximă în toată exortaţia apostolică, în special în capitolele IV şi V.

Urmând imnul adus iubirii de sfântul Paul (cf. 1Cor 13,4-7), Papa trece în revistă câteva caracteristici ale iubirii adevărat, le explică şi le aplică la trăirea familială (cf. AL 90-119). Afirmă că iubirea conjugală este autentică, dacă îl apreciază pe celălalt pentru el însuşi şi vrea binele său (cf. AL 127). Aşadar este jertfelnică şi spirituală; dar include şi afectul, duioşia, intimitatea, pasiunea, dorinţa erotică, plăcerea dată şi primită (cf. AL 120; 123), deschiderea spre procreaţia şi educaţia copiilor (cf. AL 80-85). Este o prietenie totalizantă (cf. AL 125); ca atare prefigurează şi anticipă unirea mistică cu Dumnezeu şi constituie o cale deosebită de sfinţire, o vocaţie specifică (cf. AL 72; 74; 142; 316).

Raportul de cuplu este un drum permanent (cf. AL 325), care cunoaşte frumuseţea şi bucuria de a fi iubiţi şi de a iubi, dar şi defecte şi păcate, dificultăţi şi suferinţe. Trebuie considerat, cu realism şi încredere, ca o creştere şi realizare împreună în mod progresiv (cf. AL 37), cu paşi mici, cu exerciţiu practic, răbdător şi perseverent (cf. AL 266-267). „Iubirea este artizanală” (AL 221), ca educaţia copiilor (cf. AL 16; 271; 273).

Toţi sunt chemaţi să fie umili şi să se angajeze pentru a creşte spre o perfecţiune mai mare (cf. AL325). Apelul este adresat nu numai aşa-numitelor cupluri iregulare (Papa preferă să le numească „situaţii de fragilitate şi imperfecţiune”, AL 296), ci şi cuplurilor care sunt în regulă. Niciun cuplu, nicio familie nu este perfectă. Toate au nevoie de harul lui Dumnezeu; toate sunt iubite de El şi au valoare pentru El; Biserica le oferă tuturor însoţirea pastorală pentru drumul lor.

A însoţi nu înseamnă a impune obligaţii în mod autoritar, ci a educa la libertatea responsabilă. „Suntem chemaţi să formăm conştiinţele, nu să pretindem să le înlocuim” (AL 37). Persoanele trebuie să fie ajutate să-şi maturizeze propriile convingeri şi propriile atitudini, să descopere de la sine adevărul, valorile şi normele morale, în care se concretizează iubirea filială faţă de Dumnezeu şi fraternă faţă de alţii (cf. AL 264). În acest scop colaborează multiple elemente: experienţe, sfaturi practice, reflecţii raţionale, motivaţii de credinţă (cf. de ex. AL 128; 133; 137; 139).

Însoţirea pastorală trebuie să-i ia asupra sa pe toţi, dar cu atenţii diferite. Deosebit de răbdătoare şi milostivă trebuie să fie cu aceia care se află în situaţii de gravă dezordine obiectivă. Ei trebuie trataţi ca săraci, slabi, suferinzi, răniţi ai vieţii. Totuşi, prioritatea pastorală, indicată de Amoris laetitia pentru timpul prezent, este de a preveni cât mai mult posibil rănile, diviziunile, eşecurile căsătoriilor. „Astăzi, mai importantă decât o pastoraţie a eşecurilor este efortul pastoral pentru a consolida căsătoriile şi astfel a preveni ruperile” (AL 307; cf. ivi, 211).

Trebuie dezvoltată cu încredere şi perseverenţă o pastoraţie organică a familiei, care să cuprindă pregătirea îndepărtată şi pregătirea apropiată la căsătorie şi, după căsătorie, formarea soţilor, în special a cuplurilor tinere (cf. AL 200; 202; 207; 208; 227; 229; 230). Mai rodnice decât convocările de adunări şi decât reuniunile aglomerate sunt apropierea personalizată şi întâlnirile de familie, de grup mic, de comunitate mică. În acest scop trebuie promovat protagonismul familiilor înseşi şi responsabilitatea lor misionară („familii în ieşire”), valorizând printre altele cooperarea de mişcări şi asociaţii ecleziale.

Noutatea lui Amoris laetitia, în afară de capitolul al optulea, mi se pare că se află în special în marea atenţie îndreptată spre experienţa umană obişnuită, spre trăirea existenţială, religioasă, spirituală, cu analize şi observaţii detaliate, multe sfaturi practice, indicaţii concrete pentru persoane şi pentru pastoraţie. Intenţia prevalent pedagogică sugerează un limbaj discursiv, viu, implicator, adresat tuturor şi pentru toţi uşor de citit şi de înţeles, fără preocupări excesiv faţă de precizia teologică şi ştiinţifică. Documentul poate să fie folosit în mod rodnic de laici pentru formarea lor personală şi de lucrătorii pastorali pentru cateheză. Constituie, el însuşi, un exemplu valabil de însoţire eclezială.

2. Dezvoltare doctrinală coerentă

Referindu-se la cele două sinoade despre familie, Papa Francisc spune: „Ansamblul intervenţiilor Părinţilor, pe care le-am ascultat cu atenţie constantă, mi s-a părut un poliedru preţios, constituit din multe preocupări legitime şi din întrebări oneste şi sincere” (AL 4). Imaginea geometrică a poliedrului evocă în mod sugestiv multiplicitatea punctelor de vedere precum şi caracterul prospectiv al adevărului pe care acum aş vrea să-l subliniez.

Adevărul este întotdeauna parţial şi întotdeauna definitiv. Este întotdeauna parţial deoarece prin concepte este interpretare a realităţii în aspectele sale particulare inteligibile. Este întotdeauna definitiv deoarece prin judecăţi enunţătoare este revelaţie a fiinţei. „Orice adevăr, chiar parţial, dacă este realmente adevăr, se prezintă ca universal. Ceea ce este adevărat trebuie să fie adevărat pentru toţi şi pentru totdeauna” (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Fides et ratio, 27; cf. şi 84; 87; 95). „(Adevărul) se cunoaşte în istorie, dar depăşeşte istoria însăşi” (Ivi, 95).

Acest discurs este valabil în general pentru orice adevăr; dar se aplică, cu atât mai mult, la învăţătura credinţei învăţată în mod infailibil de Biserică. Dezvoltarea trebuie să fie coerentă. Admite integrarea de noi perspective, nu negarea sensului precedent; noi formulări şi precizări, nu contradicţii. Are loc conform hermeneuticii reformei în continuitate. Acest criteriu interpretativ trebuie să fie urmat de obicei şi pentru învăţăturile care nu sunt definitive. De aceea Amoris laetitiatrebuie citită în lumina magisteriului precedent şi viceversa magisteriul precedent trebuie recitit în lumina lui Amoris laetitia, elaborând eventual o sinteză nouă şi coerentă.

3. Doctrina morală

Amoris laetitia confirmă doctrina tradiţională: căsătoria creştină este indisolubilă (cf. AL 86; 123-124; 291-292); indisolubilitatea, mai mult decât un jug, este un dar care trebuie apreciat şi cultivat (cf. AL 62); divorţul este un rău şi îngrijorează prin larga sa răspândire (cf. AL 246; 291); noua unire a celor divorţaţi şi orice convieţuire sexuală diferită de căsătorie este o gravă dezordine morală (cf. AL 297-298; 301; 305). (Cf. şi, cu privire la „teoria gender”, denunţarea severă făcută de Papa la Tbilisi în Georgia la 1 octombrie 2016 „a războiului mondial împotriva căsătoriei” şi „a colonizării ideologice”).

Din păcate, Amoris laetitia tace cu privire la normele generale negative, care interzic să se facă răul. Ele obligă în orice situaţie, fără nicio excepţie care să se poată considera în mod obiectiv permisă, aşa cum învaţă foarte autoritar, pe urma tradiţiei catolice, enciclica Veritatis splendor a sfântului Ioan Paul al II-lea: „Preceptele negative ale legii naturale sunt în mod universal valabile: ele obligă pe toţi şi pe fiecare, mereu şi în orice împrejurare… interzic o acţiune determinată mereu şi pentru totdeauna, fără excepţii” (VS 52; cf. 78-82 şi CBC 1750-1761; 2072). Nu este permis niciodată să fie încălcate, nici măcar pentru o bună intenţie şi o finalitate lăudabilă (cf. VS 80 şi CBC 1753). Motivul este că actele, interzise de ele, sunt dezordonate în mod intrinsec, în ele însele, prin însuşi conţinutul lor. Aşa sunt, de exemplu: blasfemia, apostazia, uciderea directă a unei persoane nevinovate, avortul, tortura, aproprierea necuvenită a bunurilor altuia, calomnia, minciuna, adulterul, dezordinile sexuale, între care desigur şi unirile divorţaţilor recăsătoriţi şi ale altor cupluri care convieţuiesc. Tăcerea lui Amoris laetitia cu privire la tema normelor negative poate uşura interpretarea greşită, conform căreia în anumite cazuri aceste uniri ar fi în mod obiectiv permise, ca un bine analog căsătoriei, chiar dacă incomplet.

Amoris laetitia exclude gradualitatea legii şi morala dublă (cf. AL 295; 300); de aceea în asta concordă cu Veritatis splendor care avertizează: „Ar fi o eroare foarte gravă a conclude că norma învăţată de Biserică este în ea însăşi numai un ideal care după aceea trebuie să fie adaptat, proporţionat, graduat cu, se spune, posibilităţile concrete ale omului” (VS 103; cf. 104); recunoaşte că respectarea poruncilor, cu ajutorul harului, este realmente posibilă (cf. AL 295; 297; 303), rămânând în mod substanţial în acord cu doctrina Conciliului din Trento (cf. DH 1568) şi a sfântului Ioan Paul al II-lea (cf. VS 65-70; 102-103). Însă uneori se întâlneşte în ea vreo ambiguitate de limbaj, justificabilă cu tonul discursiv şi exigenţa comunicativă: de exemplu, se atribuie noilor uniri ale divorţaţilor şi altor convieţuiri sexuale calificativul de bine imperfect şi momentan posibil (cf. AL76; 78; 296; 303; 308), în timp ce cu un limbaj teologic mai precis ar trebui să fie considerate un rău moral, la care sunt unite câteva bunuri (cf. AL 308), „elemente constructive” (cf. AL 292), valori corespunzătoare valorilor căsătoriei (cf. AL 292), ca prietenia, ajutorul reciproc, dedicarea pentru copii.

În lumina lui Amoris laetitia şi mai ales a învăţăturii sfântului Ioan Paul al II-lea în Familiaris consortio şi Veritatis splendor, noile uniri ale divorţaţilor şi celelalte convieţuiri sexual nu trebuie să fie aprobate niciodată ca permise în mod obiectiv (cf. AL 291; 297; 303; 305). Însă persoanele, care se află în astfel de situaţii dezordonate, trebuie să fie ajutate să se integreze în viaţa eclezială concretă, progresiv şi în diferite moduri, propunând fiecăreia binele posibil ei (cf. AL308), încercând să evite scandalul (cf. AL 297; 299), încurajând paşii orientaţi în direcţia corectă (cf. AL 305), ca rugăciunea personală, familială şi comunitară, ascultarea Cuvântului, frecventarea asiduă a Sfintei Liturghii, angajarea educativă responsabilă faţă de copii, faptele de milostenie faţă de aproapele, voluntariatul, slujirile ecleziale (şi în organismele de participare), în aşa fel încât să-l întâlnească pe Domnul şi milostivirea sa „pe alte căi”, diferite de sacramente (cf. sfântul Ioan Paul al II-lea, Reconciliatio et poenitentia 34).

4. Responsabilitatea personală subiectivă

Desigur Amoris laetitia nu uită legea morală obiectivă; totuşi pune pe primul plan şi explică pe larg perspectiva conştiinţei şi a responsabilităţii personale, recomandând între altele să fie ţinută în consideraţie mai mare în practica pastorală (cf. AL 303). Documentul precizează corect că respectarea normelor, dacă este realizată fără iubire, ar putea să fie insuficientă în faţa lui Dumnezeu (cf. AL 304) şi viceversa viaţa în harul lui Dumnezeu ar putea să se realizeze şi într-o situaţie obiectivă de dezordine morală, când condiţionările atenuează sau anulează vinovăţia subiectivă (cf. AL 305). Aşadar una este dezordinea obiectivă gravă şi alta este păcatul de moarte personal, care comportă ştiinţă deplină şi consens deliberat.

Amoris laetitia confirmă aşa-numita legea gradualităţii (cf. AL 295), formulată deja de sfântul Ioan Paul al II-lea: „(omul) cunoaşte, iubeşte şi realizează binele moral după etape de creştere” (Familiaris consortio 34). Această lege implică faptul că uneori conştiinţa poate să fie eronată fără a înceta să fie dreaptă; poate să acţioneze în contrast cu norma morală fără să fie vinovată sau fără să fie pe deplin vinovată. Persoana ar putea să ignore norma generală (de exemplu, raportul sexual este mereu ilegitim în afara căsătoriei); ar putea să nu perceapă valoarea conţinută în normă, în aşa fel încât să poată alege binele şi să evite răul liber prin convingere interioară (de exemplu, ar putea să nu înţeleagă că raportul sexual este propriu căsătoriei şi numai în ea are valoare şi demnitate umană, ca expresie a dăruirii reciproce totale şi a dăruirii comune pentru copii); în sfârşit, ar putea să considere în mod eronat că respectarea normei, în situaţia sa particulară, este imposibilă, ba chiar devenind ocazie pentru alte păcate (de exemplu, continenţa sexuală, dacă nu este de acord convieţuitorul, ar putea să devină ocazie de raporturi sexuale cu alte persoane şi să provoace întreruperea coabitării cu daună gravă pentru îngrijirea şi educaţia copiilor).

Am spus că respectarea normei morale ar putea fi considerată imposibilă de către persoană în mod eronat, pentru că în realitate, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, este mereu posibil să se respecte poruncile, şi aceea de a fi curaţi după propria condiţie de viaţă. Magisteriul Bisericii învaţă asta angajând autoritatea sa la cel mai înalt grav. „Dumnezeu nu porunceşte ceea ce este imposibil, ci poruncind te îndeamnă să faci ceea ce poţi, şi să ceri ceea ce nu poţi şi te ajută pentru ca tu să poţi” (Conciliul din Trento, DH 1536). „Dacă spune cineva că şi pentru omul justificat şi constituit în har poruncile lui Dumnezeu sunt imposibil de respectat, să fie anatema” (Conciliul din Trento, DH 1568). „Respectarea legii lui Dumnezeu, în situaţii determinate, poate să fie dificilă, foarte dificilă: însă nu este niciodată imposibilă. Aceasta este o învăţătură constantă a tradiţiei Bisericii” (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Veritatis splendor, 102). Pentru cel care se roagă, cultivă un raport personal intens cu Domnul Isus Cristos şi invocă ajutorul harului său cu umilinţă şi încredere, devine posibil să respecte poruncile şi, dacă este un divorţat recăsătorit, îi devine posibil să respecte continenţa sexuală. Conform unei metafore celebre, folosite de mai multe ori de sfântul Ioan Paul al II-lea, viaţa creştină este dificilă ca escaladarea unui munte, însă credinciosul nu trebuie să renunţe să urce, trebuie în schimb să pornească la drum cu grijă şi să încerce cu curaj să înainteze spre vârf. De fapt legea gradualităţii nu înseamnă că legea va obliga într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. „Soţii nu pot privi legea morală ca pe un ideal moral care urmează să fie atins în viitor, ci trebuie să o considere ca pe o poruncă actuală a lui Cristos Domnul, pe care trebuie s-o îndeplinească angajându-se şi acceptând dificultăţile. Pentru aceasta, aşa-numita «lege a gradualităţii» sau a drumului în trepte nu se poate identifica cu «gradualitatea legii», ca şi cum ar exista diferite trepte şi diferite forme de precept în legea divină pentru oameni şi situaţii diferite” (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Familiaris consortio, 34). De aceea nu trebuie să se stabilizeze în situaţia contrastantă cu legea; nu trebuie să se acomodeze la poalele muntelui. Pe de altă parte, păstorii învăţând doctrina nu trebuie să coboare muntele şi însoţind personal pe fiecare credincios trebuie să-l ajute să urce cu propriul pas, în funcţie de forţele sale, pornind imediat la drum, gata să se ridice după orice eventuală cădere, hotărât să continue cu ajutorul lui Dumnezeu.

5. Însoţirea pastorală

Amoris laetitia cere ca în predică şi în cateheză preoţii şi ceilalţi lucrători pastorali să propună concepţia creştină despre căsătorie în integralitatea sa (cf. AL 303; 307). Pe de altă parte recomandă să nu se agraveze ulterior situaţia persoanelor deja oprimate de suferinţă şi de lipsuri, învinovăţind conştiinţa lor (cf. AL 49). În această privinţă se poate aminti că uneori trebuie tolerat un rău mai mic pentru a evita un rău mai mare şi ca preotul, la spovadă sau la însoţirea personalizată, poate în mod legitim, cu tăcerea sa, să-l lase pe penitent în ignoranţă, atunci când îl consideră, cel puţin pentru moment, incapabil să se corecteze de vreo gravă dezordine obiectivă (de exemplu, contracepţia sau convieţuirea sexuală iregulară). El cu tăcerea sa nu aprobă răul; nu cooperează cu el; evită numai să-l agraveze, preocupându-se ca păcatul material să nu se transforme în păcat formal. Dialogul interpersonal nu are aceleaşi exigenţe de completitudinea pe care le are învăţământul public.

Însă preotul nu trebuie să continue să tacă nici în faţa creştinului, dacă acesta, în timp ce trăieşte într-o situaţie de gravă dezordine morală cunoscută public, intenţionează să meargă la împărtăşania euharistică, sacrament al unităţii ecleziale, spirituale şi vizibile, care cere sintonie în mărturisirea de credinţă şi coerenţă obiectivă în forma de viaţă. „Evident, judecata asupra stării de har aparţine numai celui interesat, pentru că e vorba de o judecată de conştiinţă. Totuşi, în caz de comportament exterior grav, public şi de durată contrar normei morale, Biserica, în grija ei pastorală pentru buna rânduială comunitară şi din respect faţă de sacramentul în discuţie, nu poate să nu se simtă chemată în cauză” (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Ecclesia de Eucharistia, 37). Contradicţia obiectivă şi vizibilă creează scandal şi implică responsabilitatea comunităţii ecleziale şi, în special, a păstorilor. Preotul, dacă este la cunoştinţa situaţiei iregulare, trebuie să avertizeze persoana interesată, cu respect şi iubire, pentru ca să nu ţină cont numai de judecata sa de conştiinţă; trebuie amânată admiterea ei la împărtăşania euharistică până când nu va face discernământ „cu preotul în for intern” (AL 298; cf. 300) şi nu va parcurge, sub conducerea lui, un drum eclezial apropriat (cf. AL 294; 300; 305; 308).

Dat fiind faptul că normele generale negative obligă întotdeauna, fără nicio excepţie, creştinul aflat în situaţie iregulară este ţinut în faţa lui Dumnezeu să facă posibilul pentru a ieşi din dezordinea obiectivă şi să armonizeze comportamentul său cu norma. Se poate întâmpla ca să nu-şi dea seama de asta conştiinţa sa, eronată în bună credinţă; însă preotul, care-l însoţeşte, cu caritate şi prudenţă trebuie să-l conducă să discearnă şi să împlinească voinţa lui Dumnezeu cu privire la el, până când ajunge să asume o formă de viaţă coerentă cu Evanghelia. Paşii, care ar putea găsi spaţiu pe acest drum, sunt următorii: a) a verifica validitatea căsătoriei precedente şi a obţine eventual sentinţa de nulitate, folosindu-se de facilităţile procedurale introduse de Papa Francisc la data de 15 august 2015 în cele două Motu proprio Mitis Iudex Dominus şi Mitis et misericors Iesus; b) a celebra căsătoria religioasă sau a convalida în rădăcină căsătoria civilă; c) a întrerupe coabitarea, dacă nu există impedimente; d) a practica abstinenţa sexuală, dacă alte soluţii nu sunt posibile (cf. Sfântul Ioan Paul al II-lea, Familiaris consortio, 84); e) în caz de eroare temporară invincibilă şi de aceea de refuz cu privire la continenţa sexuală, considerată în propriul caz imposibilă sau absurdă sau fără valoare, a evalua posibila corectitudine a conştiinţei în lumina personalităţii şi a trăirii în ansamblu (rugăciune, iubire faţă de aproapele, participare la viaţa Bisericii şi faţă de învăţătura sa, umilinţă şi ascultare în faţa lui Dumnezeu); a cere ca persoana să se angajeze măcar să se roage şi să crească spiritual, cu scopul de a cunoaşte corect şi a împlini cu fidelitate voinţa lui Dumnezeu faţă de sine, aşa cum se va manifesta; f) în sfârşit se poate acorda dezlegarea sacramentală şi împărtăşania euharistică, având grijă să se menţină caracterul rezervat şi să se evite scandalul (cf. AL 299); g) preotul are nevoie de caritate şi înţelepciune, pentru a mărturisi milostivirea lui Dumnezeu care oferă tuturor şi mereu iertarea şi în acelaşi timp pentru a discerne dacă iertarea este realmente primită de penitent cu convertirea necesară (Însă nu pare că creştinul, atât timp cât rămâne într-o situaţie obiectiv dezordonată, poate să revendice dreptul la sacramente, făcând apel la dispoziţiile sale interioare şi la judecata sa de conştiinţă. În capitolul al VIII-lea Amoris laetitia nu pare că vrea să dea porunci, ci numai sfaturi).

(Amoris laetitia – pentru interpretare şi punere în practică
de cardinal Ennio Antonelli
Octombrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

http://www.ercis.ro

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: