Putem pierde multe în această viaţă şi să supravieţuim zâmbind senini, însă când îl pierdem pe Duhul Sfânt, pierdem dragostea, pierdem amintirile cele mai dragi legate de Cristos, de Biserică, dar şi de prieteni… Pierdem nemurirea după care tânjim.
Aşadar, nu-mi luaţi dragostea: nu mi-l luaţi pe Duhul Sfânt, nu mi-l luaţi pe Cristos, nu-mi luaţi prietenii şi amintirile, fiindcă atunci am să mor! În rest, poate să mi se întâmple orice…
Să avem o săptămână plină de Duhul Sfânt.
De la sfânta Liturghie de dimineaţă am plecat cu acest gând: „Mângâietorul, Duhul Sfânt pe care-l va trimite Tatăl în numele meu, el vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte tot ceea ce v-am spus” (In 14,25-26). Şi mă tot gândeam, venind spre cameră, cum simţim această mângâietoare prezenţă a Duhului Sfânt în viaţa noastră: cum ne aminteşte el de Cristos, de Evanghelie, de virtuţi, de prieteni, de cele uitate… Prezenţa lui e chiar ca o rouă de dimineaţă peste iarba încinsă de razele soarelui în ziua precedentă. Nu prea m-am gândit până astăzi că între roua dimineţii şi iarba fragedă a primăverii poate fi o relaţie de iubire atât de puternică pe care aş putea fi invidios pentru că e un model despre cum ar trebui să fie relaţia mea cu Duhul Sfânt.
Mângâietorul este o prezenţă rodnică, benefică. E ca un magician: te fascinează, te inspiră, te…
Vezi articolul original 472 de cuvinte mai mult
Prea târziu te-am iubit... 
Lasă un răspuns