În negrăita înțelepciune, Dumnezeu a creat Universul într-o continuă mișcare, într-o continuă transformare. Nimeni nu poate privi creația sau creatura de două ori în același mod: ceva se schimbă în fiecare fracțiune de secundă atât în cel care privește cât și în cel care este privit. Nu există persoană care să fie văzută la fel de doi oameni: fiecare privește din propria perspectivă, fiecare percepe ceea ce este mai aproape de ochii săi, adică de mintea și inima sa. Și cât de minunat este acest lucru: ni se dă șansa să descoperim în celălalt ceea ce nimeni altcineva nu a mai descoperit. Doar că uneori descoperim acestea prea târziu, când celălalt deja s-a transformat în amintire. Chiar și așa, cei dragi continuă să trăiască în viața veșnică și în inima noastră.

Era o zi de duminică, 7 octombrie 2012, când am aflat că tocmai a murit cineva drag sufletului meu. Eram preot în Iași, la Seminar. Ecoul acestei vești triste a fost umplut de rugăciune și recunoștință. Mulți băcăuani, și nu numai, erau invitați să se unească în rugăciune pentru cel care le-a fost „părinte” timp de peste 30 de ani, din care 26 ca paroh și decan. Îmi amintesc și acum că, înainte de a mă ruga pentru el, primele cuvinte izvorâte din inimă au fost: „Mulțumesc, părinte!”. Nu mi-a venit să strig „Dumnezeu să-l fericească” sau „Să se odihnească în pace”! Mi se părea prea puțin, prea comun să spun doar atât! Mă încerca un copleșitor sentiment de recunoștință. Am simțit nevoia să dau glas acestui „Mulțumesc, părinte”. A fost un om deosebit pentru mine și simțeam cum acest „mulțumesc” era o rugăciune personalizată pentru sufletul și trupul său: ca să-și găsească odihna în casa Sfintei Treimi, în brațele celei pe care a cinstit-o ca Regina Rozariului, Sfânta Fecioară Maria. 

Câteva zile mai târziu, miercuri, 10 octombrie 2012, am participat la Sfânta Liturghie și la Ritualul înmormântării părintelui Ștefan. Am văzut cum trupul său a fost pus să se odihnească în pământul din Cimitirul Central din Bacău. Acolo a început să aștepte neclintit în speranță – ca și în timpul vieții! – ziua venirii Domnului în glorie. Trupul său ostenit de trudă în „ogorul  Domnului” – ogor în care a cunoscut din plin arșița și întunericul Comunismului – avea nevoie de odihnă și acum, în sfârșit, se odihnea în pace, privit cu recunoștință de mii de credincioși adunați în rugăciune.După înmormântare, după ce fiecare s-a împrăștiat la ale sale, m-am întors la mormânt. Acum în Cimitir era liniște. Pământul era proaspăt răscolit și așezat ca un indicator: aici tocmai a fost înmormântat cineva. Deasupra pământului mulțimi de coroane și flori. Era clar tuturor: a fost un părinte iubit. În fața crucii erau lumânări care se întreceau cu forța vântului și în pofida lui ardeau ca o minune. Am aprins și eu o lumânare și am așteptat să mi se liniștească gândurile de recunoștință. Da, fiecare clipă îmi aducea un nou mulțumesc îndreptat către cineva, dar acum cel dintâi era el. Sunt mulți cei pentru care trebuie să strig zilnic „Mulțumesc, Doamne!”, sunt atât de mulți cei pe care viața ce zboară spre cer mi-i aduce înainte pentru a le fi recunoscători. Dar atunci el era cel căruia i-am spus din toată inima: „Mulțumesc, părinte”.

Acolo, în fața mormântului, mi l-am amintit cum trecea printre noi când făceam pregătire pentru Prima Sfântă Împărtășanie. Era anul 1989! Eu îl știam mai mult din ceea ce îmi povestea bunica despre acest Om Mare pe care mi-l arăta, din când în când, la altar sau în casa parohială de lângă castan. Era Decanul: totul era solemn în prezența lui! Însă era incredibil cât de mic se făcea printre noi, pentru noi, niște copii speriați de Micul Catehism. Înainte cu doar câteva zile de a Primi Sfânta Împărtășanie m-am îmbolnăvit și am fost internat în spitalul din Bacău. Eram atât de trist: după săptămâni intense de pregătire, nu mă puteam împărtăși. Părintele Ștefan a venit să mă viziteze la spital, cu mama și cu bunica mea. Era o vizită surpriză. Mi-a spus că, dacă vreau, mă poate spovedi și îmi poate aduce acolo prima sfânta Împărtășanie. Eu nu știam dacă e bine să spun da sau nu. Eram nerăbdător, dar spitalul nu era prea primitor nici pentru mine, nici pentru Isus. Bunica a fost cea care m-a încurajat să spun că ar fi mai bine să aștept și să-l primesc pe Isus împreună cu următoarea serie de copii, să fie solemn și memorabil. Pe atunci eram mulți copii și Prima Sfântă Împărtășanie se făcea pe grupe, de trei sau chiar patru ori pe an. După mai bine de o lună, pe 24 septembrie 1989, părintele Ștefan Erdeș mi-a oferit prima sfântă Împărtășanie în Biserica Sfântul Nicolae. Era doar începutul unei lungi prietenii: au urmat zeci, poate chiar sute de momente în care am primit sfânta Împărtășanie din mâinile părintelui Decan, mai ales când ministram la Liturghiile celebrate de sfinția sa.

Lumânarea care ardea acum cu înflăcărare în fața mormântului părintelui Ștefan, mi-a amintit apoi de ardoarea cu care așteptam să primesc sfântul Mir. Acest sacrament era legat mult de părintele Ștefan, el fiind cel care m-a miruit pe 19 septembrie 1993. Îmi amintesc cum, după pregătire și examinare, în acea duminică de toamnă eram sute de copii aliniați în fața bisericii „mici” Sfântul Nicolae așteptând să-l primim pe Duhul Sfânt cu darurile sale. Dintr-o parte trecea printre noi Preasfințitul Petru Gherghel, din cealaltă parte venea părintele Decan. În dreptul meu a ajuns părintele Ștefan. Nu aș putea uita privirea lui senină, însoțită de un zâmbet, și mai ales cuvintele lui: „Vasilică, primește pecetea darului Duhului Sfânt”… Din acea zi, părintele a fost pentru mine „Nașul”, iar eu pentru el „Vasilică”, nu doar Laurențiu. M-am simțit iubit și protejat! Eram copil și îmi plăcea gândul că este cineva „mare” care se roagă pentru mine, care se interesează de mine și de viața mea de credință. Acolo, în fața mormântului, mi-am amintit și de prima zi a preoției mele: 24 iunie 2008. Părintele Ștefan a venit la Iași, pentru a participa la acest moment de har. Era cea mai importantă zi din viața mea și oamenii dragi mi-au fost alături: prezența, rugăciunea și cuvintele lor îmi sunt și astăzi la inimă, ca o comoară. Îmi amintesc cum după sfânta Liturghie, părintele s-a apropiat de mine, m-a felicitat și mi-a spus aceste cuvinte izvorâte din inima sa blândă: „Ai grijă, Vasilică, acesta este abia începutul! Să fii mereu un preot bun și blând. Să te rogi mult, dar mai ales să fii prudent și smerit! Nu uita că premianții școlii devin repetenții vieții dacă nu sunt smeriți”.

După prima sfântă Liturghie celebrată în parohia „Fericitul Ieremia” din Bacău, pe 29 iunie 2008, părintele Ștefan mi-a repetat aceleași cuvinte despre rugăciune, prudență și smerenie, rețeta pentru a fi un preot bun și blând după inima Domnului. Cuvintele și rugăciunea părintelui m-au însoțit în fiecare zi a preoției.

Au fost multe momente în care părintele Ștefan mi-a fost alături pe când eram ministrant, seminarist, preot. În fiecare an, ziua de 26 decembrie (comemorarea sfântului Ștefan) era dedicată lui, mai mult chiar decât ziua de 22 ianuarie (ziua sa de naștere). Sper din inimă ca Domnul să-l răsplătească cu bucuria de a sta alături de sfântul Ștefan și de toți sfinții în patria cerească. De asemenea, pot spune că încă îl simt alături, ținând cont că în ultimii ani, când mergeam în vacanță de la Roma în țară, și treceam pe la parohia „Sfântul Nicolae”, dormeam în camera în care a murit părintele Ștefan. În apartamentul său se află și acum o fotografie (din anii ’80, cred) în care părintele era alături de Sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea. Sper că acum se bucură împreună în casa Tatălui și de acolo mijlocește haruri pentru credincioșii pe care i-a iubit atât de mult și pentru întreaga Dieceză de Iași în care a slujit cu dăruire. Știm că pe pământ nimeni nu e sfânt, dar credem și că toți cei care ajung în cer – prin harul Domnului – sunt sfinți și se bucură de vederea Domnului împreună cu Sfânta Fecioară Maria și cu toți sfinții și îngerii. 

Am ținut să împărtășesc aceste trei amintiri „sacramentale” – amintiri legate de sfânta Împărtășanie, de sfântul Mir și de sfânta Preoție – pentru că ele sunt momente de har din viața mea la care părintele Ștefan a participat. Mai mult, sunt momente în care părintele m-a însoțit cu rugăciunea și cu prietenia sa. Ele erau scrise deja în inima mea, iar acum devin o mărturie publică despre modul în care Dumnezeu intră în viața noastră prin oameni buni. Iar acestor oameni buni care ne-au vorbit despre Dumnezeu prin viața, prezența și slujirea lor – părinți și bunici, frați și surori, rude și nași, preoții care ne-au botezat, spovedit, împărtășit, miruit, povățuit etc. – le datorăm recunoștință. Gesturile mici, ca acesta, sunt o frumoasă formă de recunoștință. De fapt, recunoștința este cuprinsă mai ales în gesturi mici: să te rogi pentru cei care ți-au făcut bine cu speranța neclintită că Dumnezeu le va dărui binele suprem, fericirea veșnică. De asemenea, să vorbești despre ei astfel încât să nu fie uitați nici ei, nici binele făcut. Ba chiar mai mult, binele făcut să fie imitat, după cuvântul Domului: „Mergi și fă și tu la fel” (Lc 10,37). Și nu în ultimul rând, gândul la ei să fie motiv de zâmbet senin: e un mare har că am cunoscut oameni buni. Veșnică să fie amintirea lor! Din toată inima, mulțumesc, părinte Ștefan! Odihnă veșnică în casa Tatălui!

Fragment publicat în cartea
Preotul Ştefan Erdeş – Un harnic lucrător în via Domnului,
Presa Bună, Iași 2020.

Detalii AICI!