În liniște și umilință, 
Domnul se apropie de inima ta 
și vrea să o deschidă, 
așa cum a deschis mormântul său 
și să o inunde cu lumina și iubirea sa.

Cum ne pregătim să trăim noaptea cea mai sfântă, acea noapte despre care vom cânta că este „luminată ca ziua”, „noaptea care a risipit întunericul păcatului prin coloana cea luminoasă”? Ce învățăm de la Isus așezat în mormânt? Ce ne invită Cristos să ne însușim în această zi?

Tăcerea. Liniștea. Să facem liniște în viața noastră astfel încât să ne putem auzi „gândurile inimii” și „planurile lui Dumnezeu”. Astăzi este timpul liniştii, dar nu al unei tăceri apăsătoare ca o absenţă. Este un timp roditor, un timp de mângâiere în care putem privi cu nesaţ la cel străpuns pentru fărădelegile noastre şi să-i înţelegem iubirea. Vom vedea că în tăcere primim mai multe răspunsuri la problemele noastre decât în agitaţie şi zgomot.

Să facem liniște, astfel încât Dumnezeu să nu ne mai vorbească în zadar. Să învăţăm să ne deprindem cu vocea lui Dumnezeu care răsună fin, în cea mai mare linişte şi care ne cheamă la viaţă, la înviere. Astăzi, în linişte, îi vom auzi vocea strigând în adâncul inimii noastre, o voce care ne cunoaşte ziua şi noaptea, durerea şi necazul, păcatul şi căinţa. Numai cei care în această zi vor face linişte vor auzi cum Domnul se apropie şi le întinde mâinile ce poartă semnele cuielor pentru a ne cuprinde într-o îmbrăţişare din care nu ne va mai da drumul. El se apropie de noi și ne eliberează, așa cum s-a coborât la cei din iad și i-a eliberat.

Împreună cu tăcerea, Cristos ne invită să ne însușim umilința, virtutea celui care „s-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce” (Fil 2,8). Cât de greu ne este uneori să fim umili, însă viața de credință fără umilință este imposibilă. Creștinismul nu are în centrul său o teorie a umilinței, ci o persoană plină de umilință: Cristos, Dumnezeu făcut om, născut în sărăcie, crescut în simplitate, cel care a a murit răstignit pe cruce și s-a lăsat așezat într-un mormânt.

Aceasta este ziua în care în liniște, plini de umilință, privind la Cristos trebuie să spunem împreună cu apostolul Paul: „Cristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi, între care eu sunt primul” (1Tim 1,15). Lângă mormântul Domnului, așteptând învierea și viața, ne recunoaștem mici, păcătoși, lipsiți de iubire. Însă păstrăm în inimă speranța învierii, acea înviere care ne va elibera de păcat, de rău, de singurătate, de iad.

Tăcere. Umilință. Și singurătate. Moartea reprezintă singurătatea prin excelență, însă Cristos ne va elibera în această noapte de lanțurile morții, de frica în fața acestei singurătăți și mai ales de singurătatea provenită din egoism și indiferență, de iad. Da, Cristos ne eliberează de iad, căci „iadul este tocmai singurătatea în care iubirea nu mai poate pătrunde” (J. Ratzinger, Introducere în creștinism, 209).