Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă, Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!… N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală; Am cruţat-o…şi mi-a rămas nepricepută, goală. Am crescut-o mai rău ca pe prinţese: Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese. Voinică, se plânge că oboseşte-ndată: Inimă făra de rost, inimă răsfăţată. Crdeam că aşa trebuie: poeţii Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii! Dar iată, acum mi-e plină de toane si nazuri, Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri. Sare, s-aprinde, o apucă atacuri Ca nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri! …Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept. Numai singur Tu de-acum poţi…Te aştept. Intră, Doamne, acolo, la ea în piept. (de Vasile Voiculescu – duminică, 4 noiembrie 1956)