Arhive pentru ‘Preasfânta Inimă a lui Isus’

Un loc unde să ne odihnim

Istoria şi actualitatea cultului Preasfintei Inimi a lui Isus

Nu m-aş mira dacă într-o zi sau alta, papa nostru Francisc ne-ar dărui o enciclică despre Preasfânta Inimă a lui Isus. Nu văd referinţă mai adecvată decât Inima lui Cristos pentru a ne arăta cum să trăim Anul Sfânt al Milostivirii. Papa ne spune în document: „Arhitrava care susţine viaţa Bisericii este milostivirea. Totul din acţiunea sa pastorală ar trebui să fie învăluit de duioşia cu care se îndreaptă spre credincioşi; nimic din vestirea sa şi din mărturia sa faţă de lume nu poate să fie lipsit de milostivire. Credibilitatea Bisericii trece pe drumul iubirii milostive şi compătimitoare. Biserica «trăieşte într-o dorinţă inepuizabilă de a oferi milostivire»” (nr. 10).

Apoi, făcându-ne să reflectăm asupra faptelor de milostivire spirituale şi trupeşti, papa ne spune că milostivirea nu numai că trebuie s-o primim de la Dumnezeu, ci s-o trăim şi s-o practicăm faţă de alţii. Şi referinţele sale continue la revoluţia duioşiei sunt o pedagogie reînnoită pentru a trăi acest timp dificil pentru persoane, pentru familii, pentru societate şi pentru naţiuni. Spiritualitatea Preasfintei Inimi a lui Isus, departe de a cădea în forme de sentimentalism şi de devoţionism, ne oferă multe motive semnificative pentru a învăţa să primim harul milostivirii lui Dumnezeu şi să avem baze solide pentru această dorinţă de sfinţenie pe care Biserica vrea s-o alimenteze în credincioşi.

Cred că este important a recunoaşte că mai ales femeile trebuie să ştie să fie icoane de milostivire în locul în care sunt chemate să trăiască. Ştim din experienţă că femeile sunt cele dintâi care trebuie să asume rolurile milostivirii faţă de familie, faţă de copii, faţă de persoanele dificile şi îndeosebi faţă de bolnavi, neputincioşi, suferinzi. Şi Preasfânta Inimă a lui Isus a revelat mai ales femeilor misterele iubirii sale şi le-a făcut părtaşe de acea duioşie pe care Inima sa de Tată, de Frate, de Prieten, de Mire şi de Mântuitor a voit s-o manifeste pentru a favoriza apropierea noastră de El.

Recitind Revelaţiile Iubirii Divine de Iuliana de Norwich, mistică engleză din 1300, m-au impresionat aceste cuvinte: „Este aşa de adevărat că Dumnezeu este Tatăl nostru cum este Mama noastră (…). Duioşia unei mame este cea mai mare intimitate, cea mai mare apropiere şi este cea mai sigură şi adevărată. Această duioşie nu s-ar putea și nici nu ar trebui să se realizeze pe deplin decât în Isus”. Întâlnirea personală cu Stăpânul vieţii ne predispune să înţelegem că avem nevoie de milostivire pentru a o putea dărui celui care are atâta nevoie de ea.

Iuliana de Norwich vorbeşte şi despre bucuria care se simte în experienţa acestei duioşii a Inimii lui Cristos şi întărirea care derivă din ea. Desigur, marile mistice al Preasfintei Inimi ne vorbesc în mod aşa de afectiv despre Dumnezeu încât ne impresionează şi chiar ne înfricoşează, pentru că acel nivel de intimitate cu Isus – aşa încât să-şi însuşească sentimentele care au fost ale lui Cristos – comportă şi împărtăşirea Pătimirii Inimii lui Isus.

Însă, de fapt, nimeni nu poate să fie scutit de „pătimirea” pe care această viaţă o rezervă tuturor, în special atunci când se împărtăşesc şi se practică criteriile din Evanghelie. Aceste mistice ne spun că Pătimirea lui Isus este izvor de mângâiere şi de forţă în momentul durerii, al dezolării, al singurătăţii. Tot aşa şi una dintre ultimele mistice, sfânta Faustina Kowalska. De câte ori citim din aceste mistice care au avut darul de a se odihni pe Inima lui Isus, ca sfânta Margareta Maria Alacoque.

Câte situaţii le trăim zi după zi mai ales în familii, care cer rugăciuni, întărire, sprijin. Cine n-ar dori să odihnească pe Inima lui Isus în atâtea momente dificile din propria viaţă?

Consideră că în mod greşit evlavia faţă de Preasfânta Inimă este considerată depăşită pentru că este intimistă şi mai puţin adaptată la mentalitatea timpului nostru, pentru că ea este o exprimare înaltă a spiritualităţii creştine; este fundamentul pentru a practica faptele de milostivire spirituale şi trupeşti în sens creştin şi nu pur umanitar, şi poate să fie cu adevărat o bază pastorală pentru noua evanghelizare. De fapt, întâlnirea cu milostivirea lui Dumnezeu faţă de noi ne dă posibilitatea de a practica milostivirea faţă de alţii.

Trei sunt aspectele spiritualităţii Preasfintei Inimi pe care le consider foarte bune pentru viaţa noastră şi astăzi. Unul este rugăciunea care ne face să ne însuşim sentimentele Inimii lui Isus. El însuşi ne-a spus: „Învăţaţi de la mine căci sunt blând şi smerit cu inima” (Mt 11,29) şi pentru a învăţa este nevoie „să fim” cu El, cu Cuvântul său, cu Evanghelia sa. Această şcoală este singura şcoală adevărată de formare creştină, este o şcoală la care se învaţă cu şi pentru ce să-i iubim pe ceilalţi. Adoraţia euharistică practicată în această devoţiune ne învaţă răbdarea unei iubiri care nu încetează niciodată să ierte, să reînceapă, să înţeleagă şi care nu caută recompense. Vedem în capela noastră de adoraţie zilnică intrând şi ieşind persoane tinere şi în vârstă, mame, taţi, care se opresc ca să se roage în tăcere căutând răspunsuri. Uneori intră trişti şi mâhniţi şi ies senini sau ne lasă nouă datoria să continuăm a ne ruga.

Un alt aspect pe care Preasfânta Inimă ne invită să-l practicăm este repararea, care ne face solidari cu păcatul omenirii şi ne face părtaşi de Pătimirea lui Isus şi a lumii şi ne angajează să face binele acolo unde este răul, să contrastăm împărăţia răului.

Faptele de milostivire spirituale şi trupeşti sunt o formă foarte bună de reparare pentru că ne educă să ieşim din noi înşine, din lucrurile noastre, deschid orizonturile responsabilităţilor noastre şi ne face să privim la un destin mai înalt. O doamnă îmi destăinuia că singurul mod pentru a lupta împotriva depresiei sale cauzate de diferitele drame familiale a fost acela de a se ocupa cu tot sufletul de o misiune africană, unde a înţeles că mii de copii ar fi murit fără ajutorul concret şi durabil al său şi al altor persoane pe care a reuşit să le implice.

Stăpânul vieţii îi dădea viaţă pentru a o putea împărtăşi cu alţii Un om care şi-a pierdut fiica sa foarte tânără într-un accident rutier nu şi-a dat pace până când a înţeles că fiica putea să trăiască în alte „fiice” şi a făcut din aceste tinere abandonate sensul vieţii sale.

Un al treilea aspect care se practică în spiritualitatea Preasfintei Inimi a lui Isus este darul mângâierii pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte când ne încredinţăm duioşiei Inimii sale. De altfel, Isus a spus asta în Evanghelie: „veniţi la mine voi toţi care sunteţi osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă” (Mt 11,28). Această mângâiere este darul răscumpărării care ne aduce nouă duioşia lui Dumnezeu, aşa cum reiese din Scrisoarea a doua către Corinteni la primul capitol: „Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în orice necaz al nostru ca să putem şi noi să-i mângâiem pe cei care se află în orice necaz cu mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu. Căci după cum prisosesc pătimirile lui Cristos în noi, tot la fel prin Cristos prisoseşte şi mângâierea noastră. Aşadar, dacă suntem în necaz, suntem astfel pentru mângâierea şi mântuirea noastră. Dacă suntem mângâiaţi, suntem astfel pentru mângâierea care vă întăreşte ca să suportaţi cu statornicie pătimirile pe care le îndurăm şi noi”.

Un lucru care se înţelege tot mai bine în practicarea creştinismului este că nu putem să mângâiem pe nimeni dacă Dumnezeu mai înainte nu ne mângâie pe noi. Şi această mângâiere vine în modurile cele mai diferite, adesea fără ca noi să ne dăm seama dea sta.

Într-o întâlnire internaţională despre emigraţie, un preot ne-a povestit experienţa sa în timp ce se afla la graniţa Cambogiei într-un lagăr cu sute şi sute de refugiaţi. Era singurul preot catolic, nu existau alţi catolici cu care să împărtăşească măcar credinţa şi speranţa, în afară de caritate. Treceau zilele şi nu reuşea să facă nimic, oamenii care-l înconjurau nu înţelegeau limbajul său, disperaţi în căutarea a ceva ce nu venea niciodată.

Astfel preotul, într-o noapte, s-a gândit să plece; cunoştea un drum de fugă şi nişte ascunzători. A trecut cu uşurinţă de controale şi s-a trezit singur între o pădure şi alta mergând fără să ştie încotro merge. A mers toată noaptea şi când a ajuns într-un loc care părea sigur, obosit şi epuizat s-a trântit la pământ lângă un copac şi a adormit. N-a ştiut niciodată câte ore au trecut. Când s-a trezit încă buimac, a simţit în jurul său un zgomot straniu de oameni şi trezindu-se complet a văzut pe toţi, sau aproape pe toţi oamenii pe care-i părăsise în lagărul de refugiaţi, care stăteau acolo, în jurul lui. Nu înţelegea, credea că visează, însă cineva i-a clarificat situaţia: el plecase şi ei nu mai aveau nicio speranţă de care să se agaţe, el era unica mângâiere. Nu el, iubirea inimii lui Dumnezeu care locuia în el. Şi l-au urmat.

(De Maria Barbagallo
După L’Osservatore Romano, 12 iunie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

13/06/2015 0 2

Mângâierea ta mă sprijină și șterge orice lacrimă din ochii mei!

Sfântul Don Bosco învăța: „Aveți grijă ca nimeni să nu creadă că vă lăsați duși de impulsurile pasionale ale sufletului vostru. Este greu, atunci când trebuie să pedepsești, să-ți păstrezi acel calm necesar pentru a nu da impresia că acționezi pentru a-ți arăta autoritatea sau pentru a-ți descărca mânia. Să-i privim ca pe copiii noștri pe aceia asupra cărora trebuie să exercităm o anumită putere. Să ne punem în slujba lor, asemenea lui Isus, care a venit să asculte, nu să poruncească. Să îndepărtăm de la noi tot ceea ce ar putea să ne dea aerul de dominatori și să nu dominăm decât pentru a sluji mai bine. Așa se comporta Isus cu apostolii săi, cărora le suporta ignoranța și grosolănia, ba chiar și puțina credință. De asemenea, și pe păcătoși îi trata cu bunătate și familiaritate, încât la unii trezea mirarea, iar la alții, scandalul, dar la cei mai mulți speranța că vor obține iertare de la Dumnezeu. De aceea ne-a poruncit să fim blânzi și smeriți cu inima”.

Și noi cerem aceste haruri și ne rugăm spunând: „Doamne, cu umilință, ne apropiem de inima ta. Chiar dacă suntem uneori epuizați de griji, temători în fața unui viitor nesigur, mângâierea ta ne sprijină și șterge orice lacrimă din ochii noștri. Cuvântul Inimii tale Preasfinte alungă orice teamă din viața noastră. Venim la tine, Doamne, noi cei osteniți și împovărați. Alergăm la adăpostul răcoros al inimii tale, locul unde fiecare suflet își găsește odihna. Inima ta este „colțul de rai” după care suspină sufletul nostru împovărat de greutățile zilei și apăsat de păcatele provocărilor cotidiene. Venim la tine, căci întâlnirea cu tine este momentul de odihnă al inimilor noastre. Venim la tine, Doamne, pentru că vrem să fim asemenea ție. Vrem să purtăm și noi povara semenilor noștri. Vrem să fim alinare pentru cei din jurul nostru. Dar mai ales, Doamne, vrem să avem și noi o inimă blândă și smerită, asemenea inimii tale. Să fim calmi, liniștiți, blânzi cu cei din jurul nostru. Să nu ne enervăm, să nu ne supărăm, să nu țipăm. Vrem să nu mai jignim, să nu mai vorbim de rău, să nu mai fim răutăcioși. Pune în noi, bune Isuse, marele har al smereniei. Este atât de mare și puternică ispita mândriei, a iubirii deșertăciunii, a atașării de ceea ce e vrednic de dispreț. Iar noi suntem atât de slabi fără tine, fără ajutorul tău”.

Reține

Isuse cu inima blândă și smerită, fă inima noastră asemenea cu inima ta: atentă, generoasă, gingașă, iubitoare, tămăduitoare, plină de compasiune față de cei aflați în suferința trupului sau a sufletului.

Vineri, 27 iunie 2014

Vineri din saptamâna a 12-a de peste an
† PREASFÂNTA INIMA A LUI ISUS; Sf. Ciril din Alexandria, ep. înv.
Dt 7,6-11; Ps 102; 1In 4,7-16; Mt 11,25-30

LECTURA I
Domnul v-a iubit şi v-a ales.
Citire din cartea Deuteronomului 7,6-11
În zilele acelea, Moise a spus poporului israelit: ⁶ „Tu eşti un popor consfinţit Domnului Dumnezeului tău, pe tine te-a ales, ca, între toate popoarele care trăiesc pe pământ, tu să fii poporul care îi aparţine lui în mod deosebit. ⁷ Dacă Domnul v-a îndrăgit, dacă el v-a ales, aceasta a făcut-o, nu pentru că voi aţi fi poporul cel mai numeros dintre toate, căci voi sunteţi cel mai mic dintre toate popoarele, ⁸ dar din dragoste către voi şi din fidelitate faţă de jurământul pe care l-a făcut părinţilor voştri, v-a scos Domnul cu puterea mâinii sale şi v-a eliberat din casa sclaviei şi din mâna faraonului, regele Egiptului. ⁹ Să ştii deci că Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul fidel, care îşi ţine legământul şi îndurarea lui ţine până la al miilea neam pentru cei care îl iubesc şi-i păzesc poruncile, ¹⁰ dar pe cel care îi este duşman se răzbună şi-l nimiceşte; răzbunarea lui nu întârzie. ¹¹ Să păziţi deci legile, poruncile şi hotărârile pe care vi le prescriu eu astăzi, ca să le împliniţi”.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 102,1-2.3-4.6-7.8 şi 10 (R.: 17)
R.: Dumnezeu este bunătate şi îndurare nesfârşită.
¹ Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul
şi toată fiinţa mea să laude numele lui cel sfânt!
² Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul
şi nu uita nicicând de darurile lui. R.

³ El îţi iartă toate păcatele
şi te vindecă de orice infirmitate.
⁴ El îţi scapă viaţa de la pierzare
şi te încununează cu bunătate şi îndurare. R.

⁶ Domnul săvârşeşte dreptatea
şi apără cauza celor asupriţi.
⁷ El a făcut cunoscute lui Moise căile sale
şi faptele sale minunate fiilor lui Israel. R.

⁸ Domnul este îndurător şi milostiv,
el este îndelung răbdător şi plin de dragoste.
¹⁰ El nu răsplăteşte după greşelile noastre,
nici nu pedepseşte după fărădelegile noastre. R.

LECTURA A II-A
Dumnezeu ne-a iubit mai întâi pe noi.
Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan 4,7-16
Preaiubiţilor, ⁷ să ne iubim unii pe alţii, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi îl cunoaşte pe Dumnezeu. ⁸ Cel care nu iubeşte nu-l cunoaşte pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire. ⁹ Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu l-a trimis pe unicul său Fiu în lume, ca să avem viaţă prin el. ¹⁰ Dragostea nu stă în faptul că noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că el ne-a iubit pe noi şi l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. ¹¹ Preaiubiţilor, dacă Dumnezeu ne-a iubit pe noi, şi noi suntem datori să ne iubim unul pe altul. ¹² Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată, dar dacă ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea lui în noi este desăvârşită. ¹³ Noi cunoaştem că rămânem în el şi el în noi, prin faptul că ne-a dat din duhul său. ¹⁴ Noi am văzut şi mărturisim că Tatăl l-a trimis pe Fiul ca mântuitor al lumii. ¹⁵ Cine mărturiseşte că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el şi el în Dumnezeu. ¹⁶ Noi am cunoscut iubirea pe care o are Dumnezeu faţă de noi şi am crezut într-însa. Dumnezeu este iubire şi cel care rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el.

Cuvântul Domnului

ALELUIA Mt 11,29ab
(Aleluia) Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine, căci sunt blând şi smerit cu inima. (Aleluia)

EVANGHELIA
Sunt blând şi smerit cu inima.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 11,25-30
În acel timp, Isus a luat cuvântul şi a spus: ²⁵ „Te preamăresc pe tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai lăsat ascunse acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici. ²⁶ Da, Părinte, căci aşa ai voit tu în bunătatea ta. ²⁷ Toate mi-au fost date de către Tatăl meu; şi nimeni nu-l cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl; nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi acela căruia Fiul vrea să-i descopere. ²⁸ Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă. ²⁹ Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine căci eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. ³⁰ Căci jugul meu e dulce şi povara mea este uşoară”.

Cuvântul Domnului

27/06/2014 4 3

Crainicul bucuriei şi inima blândă şi smerită

Don Bosco

Ieri şi astăzi sunt zilele amintirilor. Legat de ziua de ieri, comemorarea sfântului Ioan Bosco, trebuie să fac o mărturisire. Nu știu dacă v-am mai spus, dar acum este un moment potrivit. Sărbătoarea de ieri, de fapt, sărbătoritul, îmi dă și curaj și motive să fac o astfel de confidență. Nu este cine ştie ce mărturisire, dar amintirea acelor vremuri înseamnă mult pentru mine: atunci am cunoscut oameni cu suflet frumos și am legat prietenii ce vor supraviețui trecerii timpului. În timpul liceului, aşa mai spre final, am vrut să fiu preot salezian. Simţeam că Domnul mă cheamă să-l slujesc în comunitatea saleziană. Motivațiile erau multe: în parohia mea („Fericitul Ieremia” din Bacău) au venit preoții salezieni și au făcut un oratoriu. Locuiam la 5-10 minute de acel loc şi nu avea cum să nu mă fascineze ceea ce se întâmpla acolo. Prezenţa lor a schimbat faţa cartierului şi inimile oamenilor care-l locuiau. Apoi erau şi ceilalţi trei colegi de liceu care voiau să meargă în comunitatea sfântului Ioan Bosco. Mai era şi faptul că una dintre primele cărţi pe care am citit-o şi meditat-o cu seriozitate (atât cât se pricepe un copil de clasa a VI-a sau a VII-a să mediteze!) era „Don Bosco – crainicul bucuriei”, de Liviu Pandrea (o carte roşie, groasă, în două volume!). Nu aveam cum să nu rămân marcat de acele sute de pagini (sigur peste o mie!) pe care nu le citeam doar pentru mine, ci şi pentru bunica mea (aşadar, se poate şi invers: nepotul să-i citească „poveşti” bunicii! Acestea erau povestiri adevărate!). Însă ceea ce simţeam eu despre salezieni s-a dovedit a fi doar ceva de moment. N-am ajuns în comunitatea lor. Şi nu pentru că nu am mai vrut, ci pentru că Domnul, folosindu-se de oameni, mi-a arătat alt drum, drumul meu. Am continuat seminarul la Iaşi şi am ajuns preot diecezan. Dar gândul mi-a rămas mult timp la Don Bosco. Mi-e dragă amintirea lui. Mi-e dragă viaţa lui. Mi-e drag modul lui de a se apropia de oameni, mai ales de cei tineri şi săraci. Pasiunea lui pentru om, mi-ar plăcea să fie şi a mea. M-ar ajuta aşa de mult în misiunea de formare de acum din seminar. Poate prin mijlocirea lui voi primi harurile de care am aşa de mare nevoie. Iată cât de sublim se exprimă el:

Dacă dorim să arătăm ca suntem preocupați de adevărata fericire a elevilor noștri și că vrem să-i ajutăm ca să-și facă mai ușor datoria, mai înainte de toate este necesar să nu uitați niciodată că voi îi reprezentați pe părinții acestor scumpi tineri, pentru care am muncit întotdeauna cu drag, am studiat și mi-am exercitat ministeriul preoțesc, dar nu numai eu, ci și întreaga congregație saleziană.

De câte ori, fiii mei iubiți, în lunga mea carieră, a trebuit să mă conving de acest mare adevăr! Este mai ușor să te enervezi decât să ai răbdare, să ameninți un copil decât să-l convingi! Aș spune chiar că este mai comod, pentru nerăbdarea și mândria noastră, să-i pedepsim pe cei recalcitranți, decât să-i corectăm, suportându-i cu fermitate și cu blândețe.

Vă recomand caritatea pe care o avea sfântul Paul față de neofiți, care adesea îl făceau să plângă și pe care îi implora atunci când îi vedea mai puțin docili, sau că răspundeau rău la iubirea sa.

Aveți grijă ca nimeni să nu creadă că vă lăsați duși de impulsurile pasionale ale sufletului vostru. Este greu, atunci când trebuie să pedepsești, să-ți păstrezi acel calm care este necesar pentru a nu da impresia că acționezi pentru a-ți arăta autoritatea sau pentru a-ți descărca mânia.

Să-i privim ca pe copiii noștri pe aceia asupra cărora trebuie să exercităm o anumită putere. Să ne punem în slujba lor, asemenea lui Isus, care a venit să asculte, nu să poruncească. Să îndepărtăm de la noi tot ceea ce ar putea să ne dea aerul de dominatori și să nu dominăm decât pentru a sluji mai bine.

Așa se comporta Isus cu apostolii săi, cărora le suporta ignoranța și grosolănia, ba chiar și puțina credință. De asemenea, și pe păcătoși îi trata cu bunătate și familiaritate, încât la unii trezea mirarea, iar la alții, scandalul, dar la cei mai mulți speranța că vor obține iertare de la Dumnezeu. De aceea ne-a poruncit să fim blânzi și smeriți cu inima.

De vreme ce sunt copiii noștri, să îndepărtăm orice mânie atunci când trebuie să le corectăm greșelile, sau măcar să ne-o moderăm, încât să pară total stinsă.

Să nu fie agitație în sufletul vostru, să nu fie dispreț în ochii voștri, să nu fie insulte în cuvintele voastre, ci să aveți milă pentru prezent și speranță pentru viitor, ca să fiți cu adevărat părinți care lucrează pentru corectarea și educarea copiilor lor.

În cazuri grave, este mai bine să vă încredințați lui Dumnezeu, să-l rugați cu încredere și umilință, decât să revărsați un torent de cuvinte care, în timp ce îi ofensează pe cei care le ascultă, nu aduc nici un folos celor care le merită (Din Scrisorile sfântului Ioan Bosco, preot, Scris., Torino 1959, 4, 201-203 – Am muncit întotdeauna cu drag).

De-am avea toţi aceste daruri, această carismă a blândeţii şi a bunătăţii. Este carisma inimii preasfinte pe care o cerem deseori în rugăciunile noastre: „Isuse cu inima blândă şi smerită fă inima noastră asemenea cu inima ta”.

Tocmai această Inimă Preasfântă îmi aduce astăzi un alt şir de amintiri şi evenimente din timpul copilăriei şi al creşterii: novena către Inima Preasfântă a lui Isus. Astăzi este prima vineri din lună, zi în care ne apropiem de Inima Preasfântă a lui Isus. În luna februarie începe novena primelor vineri (până în octombrie). Nu aveam voie să ratez o astfel de zi când eram mic. Spovada şi împărtăşania erau obligatorii. Adoraţia de asemenea. În timpul seminarului toate acestea erau o desfătare. Într-una din zilele din timpul seminarului scriam într-un jurnal: „Dacă nu ar fi această Inimă iubitoare, mi-aş pierde speranţa iertării şi a mântuirii. Disperarea ar fi mai tare decât harul, dacă nu ar fi această Inimă despre care ştiu că bate pentru mine”. Această inimă exista, şi deseori îşi manifesta iubirea şi atenţia faţă de noi. Ca o suavă adiere de vânt în mijlocul verii era amintirea promisiunilor făcute de Inima Preasfântă oamenilor prin sfânta Margareta Maria Alacoque. Iată cu ce promisiuni ne desfată pe cei care practică această devoţiune către Inima lui Isus:

Preasfanta Inima

1. Le voi da toate harurile trebuincioase stării lor.

2. Familiilor lor le voi dărui pacea.

3. Îi voi mângâia în toate suferinţele lor.

4. Le voi fi scut sigur în viaţă şi mai cu seamă în ceasul morţii.

5. Voi revărsa din belşug binecuvântarea peste tot ceea ce ei vor întreprinde.

6. Păcătoşii vor afla în Inima mea izvorul şi oceanul nemărginit al milostivirii.

7. Sufletele aflate în lâncezeală vor deveni zeloase.

8. Sufletele zeloase vor ajunge la mare desăvârşire.

9. Voi binecuvânta toate locurile în care va fi expusă şi cinstită icoana Inimii mele.

10. Preoţilor le voi da darul să mişte şi inimile cele mai împietrite.

11. Numele acelora care răspândesc această devoţiune vor fi înscrise în Inima mea, de unde nu se vor şterge niciodată.

12. Tuturor celor care se vor împărtăşi nouă luni de a rândul, în fiecare primă vineri a lunii, le promit harul statorniciei în bine până la sfârşit. Ei nu vor muri lipsiţi de harul meu, nici fără a primi sfintele sacramente. În ceasul din urmă, Inima mea le va fi scăpare sigură.

Cu ajutorul Domnului sper să fac şi anul acesta novena către preasfânta Inimă a lui Isus. Şi pentru că mereu am căutat să pun o intenţie de rugăciune, anul acesta ofer gândurile, rugăciunile şi sfânta împărtăşanie din prima vineri din lună pentru ţara noastră şi pentru poporul român. Avem nevoie de o minune pentru ca zilele mai bune să răsară asupra României. Dar împreună cu minunea pentru care ne rugăm, avem nevoie de munca noastră, de zelul nostru. Şi trebuie să începem prin a ne iubi ţara şi a-i respecta pe cei care o locuiesc. Dispreţul, indiferenţa, vorbirea de rău, fuga şi multe alte rele nu vor face această ţară mai bună. Trăirea iubirii şi practicarea dreptăţii ne vor duce la limanul salvării.

Sfântul Ioan Bosco să ne mijlocească de la Inima Preasfântă minunea pe care o sperăm şi forţa de a înfăptui binele de care are nevoie România şi noi, poporul român. Dumnezeu să ne binecuvânteze!