Ecce homo

Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă.
Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt blând și smerit cu inima
și veți găsi alinare pentru sufletele voastre (Mt 11,28-29).

Nu cred că este cineva care să nu fi folosit măcar o dată expresia „a fi om e lucru mare”.  Cred că amintirile legate de expresia aceasta tind mai mult spre reproşuri făcute celor din jur. Ce înseamnă a fi om? Cine este cu adevărat om?

În istoria plurimilenară a omenirii despre o singură persoană s-a spus: „Ecce homo! – Iată, omul!” (In 19,5). Nu cred că Pilat, conştientiza ce spune în acel moment: îl prezenta pe singurul om adevărat, pe Isus Cristos, pe cel despre care, 2000 de ani mai târziu, fericitul părinte papa Ioan Paul al II-lea avea să spună, după învăţătura Conciliului Vatican: „Cristos, Mântuitorul lumii, este cel care a pătruns într-un mod unic, irepetabil, misterul omului şi a pătruns în inima sa…Numai în misterul cuvântului întrupat se luminează cu adevărat misterul omului… Numai Cristos îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi-i descoperă măreţia chemării proprii” (Enciclica Redemptor hominis, nr.8). El, Ioan Paul al II-lea, ne-a asigurat: „Nu vă fie teamă! Deschideţi, larg porţile în faţa lui Cristos! … Nu vă temeţi! Numai Cristos ştie ce este în interiorul omului. Numai el are cuvintele vieţii, da, cuvintele vieţii veşnice!”

De data aceasta, în timpurile noastre, cineva strigă conştient: Iată omul. Iată-l pe Cristos. Omul desăvârşit. Omul în care nimeni nu a găsit vreun motiv de condamnare, dar care a luat asupra sa toate păcatele noastre. Dacă vrem, iubiţi credincioşi, am putea spune la fiecare liturghie când preotul ridică Ostia: Iată omul, iată-l pe acela care a luat asupra sa păcatele noastre.

A fi om: o provocare care are vârsta istoriei şi care va însoţi omul până la sfârşitul lumii. Spuneam că vom încerca împreună în aceste zile să vedem cum se manifestă iubirea lui Dumnezeu faţă de noi: cum ne iubeşte sau ce face el pentru noi. Iată, astăzi, în sintonie cu prima lectură din Cartea profetului Isaia, vreau să vedem că Dumnezeu ne iubeşte învăţându-ne şi cerându-ne să fim oameni.

Am ascultat împreună ce anume îi place Domnului să găsească în om:
„rupe lanţurile nedreptăţii,
dezleagă legăturile robiei,
dă drumul celor asupriţi şi sfărâmă orice fel de jug;
împarte-ţi pâinea cu cel flămând
şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost;
pe cel gol îmbracă-l
şi nu întoarce spatele semenului tău” (Is 58,6-7).

Să faci toate acestea înseamnă să fii om după planurile Domnului, să ţii postul care-i place lui. Dar cum să reuşim în aceste timpuri atât de grele pentru noi să ne mai gândim şi la alţii? Venim dintr-un secol în care omul nu a mai fost om pentru el însuşi. Un secol de teroare şi teamă, un timp în care oamenii şi-au pregătit pentru ei înşişi multă nedreptate, suferinţă, ură, teamă. Un secol în care nu se vorbea despre homo res sacra homini – oml e ceva sfânt pentru om (Seneca, contemporan cu Isus Cristos), ci homo homini lupus – omul este lup pentru om (Plaut în opera Asinaria, aproximativ 200 de ani înainte de Cristos). Mulţi în regimurile totalitariste, în cele 2 conflagraţii mondiale, s-au comportat ca şi cum Cristos nu ar fi existat, ca şi cum el nu ne-ar fi învăţat niciodată regula de aur: „Tot ce vreţi ca oamenii să facă pentru voi, faceţi şi voi pentru ei” (Mt 7,12). Ei au instalat frica de om, de celălalt, frica de slăbiciune. A fi om nu mai era lucru mare, ci a fi slab, călcat în picioare. Au desfiinţat regula de aur a Învăţătorului, care devenise vorba din popor: „ce ţie nu-ţi place altuia nu face”.

Cristos i-a dat omului ceea ce-i lipsea cel mai mult: CURAJUL DE-AL IUBI PE CELĂLAT, fără reţineri, fără teamă, total, convins fiind că mai înainte de a-l iubi tu pe aproapele l-a iubit Dumnezeu, jertfindu-se pentru el.

A fi om e lucru mare, atât de mare încât însuşi Dumnezeu a voit să fie om şi s-a întrupat.
Şi atunci, cine eşti tu ca să-l judeci pe cel pentru care Cristos a murit?
Cine eşti tu ca să-l dispreţuieşti pe cel pe care Dumnezeu l-a iubit până la moarte şi încă moartea pe Cruce?
Cine eşti tu ca să nu-l respecţi, ajuţi, iubeşti pe cel pentru care Dumnzeu a suferit atât?
Cine eşti tu, cine suntem noi ca să călcăm în picioare ceea ce Dumnezeu a ridicat la o demnitate atât de mare?

De ce e importantă această manifestare a iubirii? De ce o consider una dintre cele mai importante? Pentru că prin modul nostru de a fi oameni – oameni în felul în care ne-a chemat Isus să fim – ne câştigăm mântuirea. Sau ne pierdem… pentru totdeauna. Soarta noastră, a vieţii şi mântuirii noastre, iar pe în viitorul apropiat reuşita acestui post, depinde de acest lucru: a fi om. De aici trebuie să începem: a fi oameni cu noi înşine şi cu cei din jur. Oare conştientizăm noi că aici, pe pământ, prin umanitatea noastră, prin modul nostru de a fi oameni, ne jucăm cartea vieţii veşnice. Ce facem noi cu omul din noi? Ce facem cu omul pentru care Cristos s-a întrupat, a pătimit şi a murit?

În ultimul timp televiziunile ne-au asaltat cu imagini şi ştiri despre oamenii rămaşi izolaţi din cauza zăpezii. Un scriitor povesteşte: mi s-a întâmplat odată să rămân izolat din cauza zăpezii, vreme de două săptămâni, într-o cabană de munte. Toate drumurile erau blocate din cauza viscolului şi nu am avut altceva de făcut decât să citesc Biblia. Am început să citesc pe îndelete, pagină cu pagină. În Vechiul Testament am descoperit că mă identificam cu acei oameni care au stat, curajoşi, la dispoziţia lui Dumnezeu: Moise, Iob, Ieremia, Habacuc, psalmiştii. Pe măsură ce citeam aveam sentimentul că urmăresc o piesă de teatru în care personajele erau oameni care îşi jucau pe scenă propria viaţă, cu biruinţe mici şi tragedii imense, strigând în răstimpuri către un director de scenă nevăzut: „Habar nu ai cum e viaţa aici jos!”. Iob a fost cel mai îndrăzneţ, acuzându-l pe Dumnezeu în faţă: „Oare ai tu ochi de carne sau vezi tu cum vede un om?”. Sau, ca să fim mai aproap de noi, strigătul mulţimii de la Liturghia de astăzi: „Pentru ce să postim, dacă tu nu vezi? La ce să ne chinuim sufletul, dacă tu nu ţii seamă de lucrul acesta?” (Is 58,3)

Auzeam destul de des ecoul unui glas tunând de departe, dinafara scenei, de după cortină: „Aşa e, dar nici tu nu ştii cum e aici în spate, în culise”. Însă în clipa în care am ajuns la evanghelii, glasurile acuzatoare au amuţit. Dumnezeu „a descoperit” limitările impuse de viaţa de pe Terra. Isus a cunoscut el însuşi durerea, înr-o viaţă scurtă şi plină de nacazuri, nu departe de câmpiile albite de colb unde se tânguise îndurerat Iob. Printe multele motive ale întrupării, unul, cu siguranţă, a fost acela de a răspunde acuzaţiilor lui Iob: Ai tu ochi de carne? Vezi tu lucrurile aşa cum le vedem noi, oamenii? Şi astfel, pentru o vreme, Dumnezeu a avut astfel de ochi.

Iată manifestarea iubirii lui Dumnezeu: s-a făcut om ca să-l înveţe pe om cum să se comporte ca fiinţă umană, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

De obicei cnd citim sfintele Evanghelii, căutăm să aflăm cât mai multe despre viaţa lui Isus şi să ne întărim în credinţă. Şi e foarte bine. Însă nu ştiu dacă aţi avut vreodată curiozitatea să citiţi evanghelia ca pe un cod al bunelor maniere. Este extraordinar. De exemplu, ne învaţă să ne spălăm pe mâini înante de a sta la masă, dar mai presus de aceasta ne avertizează că trebuie să punem curăţirea interioară; ne învaţă să-l corectăm pe aproapele nostru când greşeşte, dar mai întâi ne atrage atenţia să vedem bârna din ochiiul nostru. Și exemplele pot continua. Cristos ne învaţă cum să ne purtăm.

Iată câteva pasaje din Evaghelie care conturează ce înseamnă pentru Cristos să fii om. Să le ascultăm şi să vedem cât de oameni suntem noi.

Să fii om înseamnă să nu te mânii pe fratele tău şi să nu-i spui niciodată „prostule!” sau „nebunule!”, ca nu cumva să fii condamnat la focul Gheenei (cf. Mt 5,22).

Să nu comiţi adulter sau să priveşti oamenii cu dorinţă păcătoasă, să nu-ţi părăseşti soţia sau soţul, pentru că va face adulter şi trupul tău va ajunge în Gheenă (cf. Mt 5,27-32).

Să nu faci jurământ fals, ba mai mult, să nu juri deloc: „cuvântul vostru să fie da, da; nu, nu. Ceea ce este în plus este de la cel rău” (cf. Mt 5,33-37). E atât de important şi cuvântul dat şi cuvântul rostit încât în alt loc Isus ne învaţă: „În ziua judecăţii oamenii vor da cont de orice cuvânt nelalocul lui pe care l-ar fi spus” (Mt 12,36). Cum sunt cuvintele noastre?

Să nu te răzbuni: „dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt. Celui care vrea să te judece şi să-ţi ia tunica, lasă-i şi mantia iar, dacă cineva te-ar constrânge să faci o mie de paşi, mergi cu el două. Celui care îţi cere, dă-i, şi nu întoarce spatele celui care vrea să ia de la tine cu împrumut” (Mt 5,39-42). Şi a adăugat: „Iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută” (Mt 5,44). Când ne-am rugat ultima dată pentru cineva care deşi nu ne persecută şi poate nu ne este nici măcar duşman, dar ne este antipatic, enervant etc.?
Daţi de pomană, postiţi şi rugaţi-vă, dar nu de ochii lumi, ci în ascuns, unde vede doar Tatăl şi el ne va răsplăti (cf. Mt 6,1-19)
„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mt 7,1).
Şi ar mai fi, dar mă opresc încheind cu regula de aur: „tot ce vreţi ca oamenii să facă pentru voi, faceţi şi voi pentru ei” (Mt 7,12).

Iată cum ne-a învăţat să fim oameni. Şi să nu uităm parabolele: samariteanul milostiv, fiul risipitor etc. Şi mai ales să nu uităm exemplul său personal pe care evanghelistul Ioan l-a surprins în acest îndemn din prima sa scrisoare: „În aceasta am cunoscut iubirea: el şi-a dat viaţa pentru noi. La fel şi noi trebuie să ne dăm vieţile pentru fraţi. Dacă cineva are bogăţiile lumii şi-l vede pe fratele său, care este în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum poate să rămână în acela iubirea lui Dumnezeu? Copii, să nu iubim numai cu vorba sau cu limba, ci cu fapta şi adevărul” (1In 3,16-18).

A fi om e lucru mare. A fi om însemană a te regăsi în cuvintele ale lui Isus. A trăi un timp bun de post, înseamnă să fii om. Mai întâi om.

Și nu e ușor. Nu am venit aici să spun că e ușor să fii om. Cel despre care s-a spus „Iată omul!”, deși nu s-a găsit în el niciun motiv de condamnare, a fost totuși răstignit (cf. Lc 23,13-25). Privind la Cristos, nu pot să nu mă întreb: cum a fost cu putinţă să fie condamnat la moarte şi încă moartea pe cruce un om doar pentru că le-a spus oamenilor să se poarte frumos unii cu alţii?!

Nu toți suportă omul. Omul cu adevărat om este incomod, provocator, dar răsună glasul lui Cristos plin de încurajare: „În lume veţi avea necazuri; însă curaj, eu am învins lumea” (In 16,33).

Nu e uşor să-ţi înţelegi soţia, să-ţi iubeşti soţul care s-a schimbat enorm în ultimul timp,să-ţi înţelegi copiii sau nepoţii care au o viziune diferită asupra vieţii, timpului, moralei. Însă curaj.  Trebuie. De partea ta este Cristos şi te întăreşte.

Nu e uşor să-l priveşti pe cel străin ca şi cum ar fi fratele tău, să ai încredere în el, să-l primeşti în casa ta, să-l ajuţi să se integreze. Însă dacă o faci, îi faci un bine lui Cristos.

Nu e uşor să te apropii de cei păcătoşi fără teamă. Să-i spui celui ce te-a rănit te iert; să-i oferi  semnul păcii celui ce ţi-a adus coşmaruri zile sau luni sau poate chiar ani. Însă Isus i-a primit, i-a îmbrăţişat, i-a salvat: Eşti iertat. „Nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuieşti!” (In 8,11).

Nu e uşor când eşti Bolnav, suferi, te dor toate, să fii calm, să-ţi suporţi vecinul, colegul, şeful, familia. Te simţi zdrobit şi parcă nu ai nimic bun de oferit. Şi atunci trebuie să fim oameni. Isus era pe cruce, în chinuri groaznice şi totuşi s-a rugat spunând: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Lc 23,34). De pe cruce a răplătit cu îmbelşugare fracţiunea de secundă de omenie a tâlharului care i-a adresat un cuvânt de mângâiere atunci când i-a spus: „Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei intra în împărăţia ta”. Iar el i-a răspuns imediat: „Adevăr îţi spun, astăzi vei fi cu mine în paradis”. Cât de importantă e o vorbă bună, un cuvânt de mângâiere. Ce schimb minunat. Ce atitudini în cei doi suferinzi, ce mângâiere pentru Cristos şi ce răsplată pentru tâlhar.

Nimic din toate acestea nu sunt uşor de realizat, însă dacă vrem să fim oamenii doriţi de Cristos şi să ne folosim de viaţa aceasta pentru a ajunge în Paradis, trebuie să îndrăznim mai mult.

Şi mai este ceva important: nu te poţi gândi la ceilalţi, dacă mai întâi nu te-ai reparat pe tine. Să începem prin a fi oameni cu noi: merit eu să fac acest lucru vieţii mele, corpului meu, sufletului meu dacă pentru ele a murit Cristos?! Să ne reparăm pe noi înşine. De la noi trebuie să începem: altfel, cum vom şti să-l iubim pe aproapele ca pe noi înşine?!

Vă propun pentru aceste zile un examen de conştiinţă, cel al lui Cristos, care se regăseşte şi în prima lectură de astăzi, în Isaia:
„Am fost flămând şi voi nu mi-aţi dat să mănânc,
am fost însetat şi voi nu mi-aţi dat să beau,
am fost străin şi voi nu m-aţi primit,
gol şi nu m-aţi îmbrăcat,
bolnav şi în închisoare şi voi nu m-aţi vizitat…
(Am fost om pentru voi, însă voi nu aţi fost oameni cu mine).
Adevăr vă spun: tot ce nu aţi făcut unuia dintre aceştia, cei mai mici, mie nu mi-aţi fãcut!” (Mt 25,42-43.45)”.
Noi ce oferim celui mic de lângă noi? Ură? Injurii? Arme? Droguri? Minciuni? Suferinţă? Indiferenţă?  Cum suntem noi oameni cu omul de lângă noi? Mai întâi trebuie să fii om cu omul de lângă tine în care e prezent Cristos, pentru ca apoi să fii om cu Cristos Omul desăvârşit! De aici începe umanismul din noi, de la lucrurile mici. Şi acestea nu au vârstă: sunt chemări şi pentru copii, elevi, studenţi, adulţi, căsătoriţi, bunici..toţi.

Spuneam şi data trecută şi spun şi acum: în aceste zile sfinte „nu vreau să ştiu nimic altceva decât pe Isus Cristos, şi pe acesta răstignit” (1Cor 2,2)… prezent în fiecare om. Să-l privim pe Cristos răstignit ce trăieşte în fiecare persoană şi vom învăţa să fim oameni…şi timpul postului mare va fi unul rodnic! Să o ascultăm pe preacurata noastră care şi în aceste zile ne spune: „Faceţi tot ce vă va spune”…chiar dacă nu e uşor. Dar merită pentru că a fi om e lucru mare, iar Cristos are acestă pretenţie de la noi. Amin!

Predica ţinută în Catedrala Romano-Catolică „Sfânta Fecioară Maria, Regină”, din Iaşi,
în Vinerea de după Miercurea Cenuşii, 24 februarie 2012