Suntem în plină desfășurare a Jubileului Extraordinar, un jubielu dedicat Milostivirii Divine. În acest an am auzit nenumărate definiții ale milostivirii. Cuvântul milostivire a devenit sinonim cu cele mai sensibile trăiri ale ființei umane. Însă ca un fel definiție, ceea ce a ajuns pe buzele și în inima tuturor, este legătura dintre milostivire și numele lui Dumnezeu: numele lui Dumnezeu este milostivire.

Din Sfânta Scriptură noi știm că Dumnezeu este iubire, că este viață, că este Duh. Acum omenirea întreagă este invitată să-și amintească de Dumnezeu care este milostivire și să devenim toți milostivi ca Tatăl ceresc. Acesta este îndemnul pe care l-am primit de la sfântul părinte papa Francisc. Invitația sa nu este o noutate în Biserică. La fel au făcut și predecesorii săi. Să ne amintim cuvintele papei Benedict de la predica din Duminica Divinei Milostiviri a anului 2008. Era ziua de 30 martie și papa Benedict al XVI-lea spunea atunci: „Milostivirea este în realitate nucleul central al mesajului evanghelic, este tocmai numele lui Dumnezeu, chipul cu care el s-a revelat în vechea alianță și pe deplin în Isus Cristos, încarnarea iubirii creatoare și mântuitoare. Această iubire milostivă luminează și chipul Bisericii și se manifestă fie prin Sacramente, în special prin cel al Spovezii, fie prin operele de caritate, comunitare sau individuale. Tot ceea ce Biserica spune și face arată milostivirea pe care Dumnezeu o are față de om, adică față de noi”.

La fel și sfântul Ioan Paul al II-lea, a vorbit în nenumărate rânduri despre milostivirea Divină. Tatălui bogat în milostivire i-a dedicat una dintre primele sale enciclici – Dives in misericordia. În această enciclică Suveranul Pontif ne învață: Isus ne-a revelat cum în lumea în care trăim este prezentă iubirea, iubirea lucrătoare, iubirea care se adresează omului și îmbrățișează tot ce îi alcătuiește umanitatea. Această iubire se observă mai ales în contact cu suferința, cu nedreptatea, cu sărăcia, în contact cu întreaga „condiție umană” istorică, ce manifestă în diferite feluri limitele și fragilitatea omului, fizică și morală. Tocmai modul și mediul în care se manifestă iubirea se numește „milostivire”. Cristos este cel care ni-l revelează pe Dumnezeu cel bogat în milostivire (nr. 3).

Avem, așadar, milostivirea ca un adevărat fir roșu care străbate cele trei pontificate. Cu siguranță putem găsi aceeași pasiune pentru milostivire și în magisteriul lui Paul al VI-lea sau Ioan al XXIII-lea. Aceasta pentru că realitatea milostivirii o găsim în legea fundamentală a Bisericii, adică în Evanghelie, în întreaga Sfântă Scriptură. În Vechiul Testament „psalmiștii, când vor să-i cânte Domnului cele mai înalte laude, intonează imnuri Dumnezeului iubirii, al duioșiei, al milostivirii și al fidelității”. Iar „în propovăduirea profeților, milostivirea înseamnă o putere specială a iubirii care învinge păcatul și infidelitatea poporului ales”. Este sufiecient să ne gândim la profetul Osea.

Apoi când venim în Noul Testament întâlnim încarnarea milostivirii Divine, Cuvântul făcut trup, așa cum ni-l prezintă evangheliile. „Evanghelistul care tratează îndeosebi aceste teme în învățătura lui Cristos este Luca, a cărui Evanghelie a fost numită, pe bună dreptate, Evanghelia milostivirii. Încă din zorii Noului Testament, Evanghelia sfântului Luca subliniază o corespondență frapantă între două glasuri ce vorbesc de milostivirea divină, în care răsună intens întreaga tradiție vetero-testamentară: Sfânta Fecioară Maria care, intrând în casa lui Zaharia, îl preamărește pe Domnul din tot sufletul „pentru milostivirea Lui”, de care se vor împărtăși „din neam în neam” toți oamenii. Apoi, la nașterea lui Ioan Botezătorul, în aceeași casă, tatăl acestuia, Zaharia, binecuvântând pe Dumnezeul lui Israel, preamărește milostivirea pe care El „și-a arătat-o… față de părinții noștri și și-a adus aminte de legământul său sfânt”.

Apoi avem învățătura lui Cristos însuși, în care această imagine, moștenită din Vechiul Testament, se simplifică și, totodată, se aprofundează. Acest lucru este, poate, cel mai evident în parabola fiului risipitor, în care esența milostivirii divine, deși cuvântul „milostivire” nu apare, este exprimată într-un chip deosebit de limpede. La aceasta contribuie nu atât terminologia, ca în cărțile vetero-testamentare, cât analogia, ce permite o înțelegere mai deplină a misterului însuși al milostivirii, ca dramă profundă ce se desfășoară între iubirea tatălui și nechibzuința și păcatul fiului”, cum spunea sfântul părinte Ioan Paul al II-lea.

Toată istoria mântuirii poartă acest semn al milostivirii divine. Toată. Iar acum suntem noi cei care beneficiem de această milostivire. Suntem noi care trebuie să fim martorii milostivirii divine. Rațiunea noastră de a fi pe acest pământ este de a-l revela pe acest Dumnezeu milostiv, de a trăi în milostivire, de a fi martorii milostivirii de care noi am beneficiat din abundență și continuăm să beneficiem cu fiecare răsărit de soare.

Concret, ca o definiție, aș spune că milostivirea este un act uman foarte curajos, un act care ne solicită intelectul și voința. Cred cu tărie că milostivirea este forma cea mai curajoasă de a iubi, de a înfăptui dreptatea și de a căuta adevărul. Spun aceasta pentru că a fi milostiv e mai mult decât a fi bun. A fi milostiv înseamnă a iubi dezinteresat și a fi capabil de iertare și de sacrificiu. Totodată milostivirea rămâne și forma cea mai curajoasă de a înfătui dreptatea și de a căuta adevărul. Nu pot separa și nu trebuie să separăm milostivirea de dreptate și de adevăr. Toate trei trebuie să rămână împreună. Însă spuneam că este cea mai curajoasă cale pentru că se bazează pe valori care cer un mare curaj, valori cum ar fi iertarea, iubirea, speranța. Valori atât de rare în timpul nostru. Poate că la fiecare colț de stradă ar trebuie să stea cineva care să repete îndemnul lui Isus: „Mergeți și învățați ce înseamnă: milă vreau, nu jertfă” (cf. Mt 9,13). Sau la radio ar trebuie să răsune mereu aceste cuvinte: învățați ce însemnă milostivirea! E îndemnul lui Cristos și pentru noi, pentru generația noastră.